Ea e șatenă cu șuvițe blonde, micuță, firavă și poartă un aparat dentar care sclipește argintiu de câte ori râde. Și râde des. El e înalt, deșirat, de sub fesul cu moț îi ies câteva plete rebele și vrea să pară dur. Nu-i prea iese. Cel puțin când se uită la ea, nu-i iese deloc.

Se țin de mâini de parcă sunt siamezi, nu-și dau drumul nici măcar când frânează brusc metroul și venim toți din vagon unii peste ceilalți.

Întrebarea apare parcă de nicăieri:

– Ce faci când ajungi acasă?

Ea devine brusc serioasă:

– Am de învățat 70 de pagini pentru mâine la „Civilizație”.

Nu știu ce înseamnă „Civilizație”, dar mi-a sunat aiurea până și mie, de el nici nu mai vorbesc. Dintr-o dată s-a pleoștit tot, a făcut puppy eyes și se uită la ea lung și umed de parcă așteaptă să scoată ceva bun din buzunar.

Ea observă și râde iar:

– Bine, hai că nu le învăț pe toate 70.

El are puppy eyes și priviri de căprior rănit, în continuare. Ea nu poate să reziste asediului mut:

– Biiine, dar să știi că e din vina ta!

Râd amândoi. El vrea să pară dur din nou, dar tot nu-i iese.

Au coborât ținându-se de mână.