M-am urcat aseară în metrou, pornit fiind s-ajung acasă și să scriu ceva despre fotbal, mai precis despre grupa României în preliminariile pentru Euro 2020, dar am renunțat rapid. Mai precis când am auzit ce discutau cele două tipe din dreapta mea. Gagicile vorbeau despre nu știu ce carte (mă scuzați, n-am prins discuția chiar de la început) la care au plâns de sărea cămeșa de pe dânsele.

Ca un adevărat mascul feroce, am râs superior și mi-am zis în gând: “femeile astea, pișă ochii din orice”. După care, brusc, am avut un flash care m-a lovit fix în moalele capului: “coaie, da’ cine suspina cu cartea-n mână când și-a presimțit Winnetou moartea, în volumul cinci?”. Și, da, chiar așa s-a întâmplat, când a murit căpetenia apașilor o parte din mine s-a stins odată cu el. Lucru care nu m-a împiedicat să mai citesc cartea de încă de paișpe ori. No joke. N-am mai bocit de fiecare dată, dar trăiam cu speranța secretă că până la urma poate se leagă lucrurile altfel și Winnetou nu mai pleacă spre veșnicele plaiuri ale vânătorii. Plm, nuș’ cum se întâmpla că pleca de fiecare dată.

Treaba e că de-aici am început să-mi amintesc ușor-ușor de câte ori nu m-am surprins cu lacrimi în colțul ochilor sau cu mucii curgându-mi până pe piept de la câte o carte care nici măcar nu anunța efuziuni d-astea lacrimogene. Păi când a murit Suflețel, în “Singur pe Lume”, am crezut că mă duc și io. Când a plecat Mona, din “Steaua fără nume”, păi n-am putut să mănânc două zile. Și mai pot continua cu cel puțin zece exemple care-mi vin în minte la o primă inventariere sumară.

Aici trebuie să fac o paranteză. Nu suntem noi norocoși că ăștia micii de azi nu-și mai prind degetele în câte-o carte nici atunci când o folosesc la omorât țânțari? Cum ar fi să-și surprindă o mămică din aia responsabilă, adeptă a parentingului modern, plodul plângând cu “Colț alb” în brațe? Se lasă cu petiții online pentru scoaterea lecturilor “destabilizatoare psihic” în afara legii? Se lasă, vă spun io. Strânge câteva zeci de mii de semnături doar până seara. Am închis paranteza.

Iar acum aveți și-un mic bonus cinematografic, ca să duc accesul de sinceritate până la capăt. La “Titanic” am jelit mai rău ca bocitoarele de la înmormântări. Iar la “Hachi” am crezut c-o să orbesc de la atâta plâns. Dar, na, așa sunt eu, un tip cu suflet sensibil ca o petală de trandafir perlată de roua dimineții într-o zi cu soare molatec de primăvară timpurie.

Acum hai să v-aud, durilor și puternicelor, de câte ori v-ați surpins cu lacrimile curgându-vă pe obraji, independent de voința voastră? Ce voiam să vă rog, ziceți mai întâi titul cărții (sau al filmului, dacă nu sunteți genul care vă pierdeți timpul prețios cu lectura), că nu se știe de unde sare iepurele și poate ajutăm vreun adolsecent din ăsta rebel să aibă revelația vieții lui: “aaa, deci chestiile alea din hârtie, pe care le țin ai mei în bibliotecă, sunt pentru citit?”.