Am mai povestit pe-aici c-am lucrat 15 ani în vânzări, după care mi-am descoperit vocația de băgător de seamă pe interneții patriei și-am reușit să-mi văd visul cu ochii. Mai precis să-mi scot definitiv din vocabular cuvinte și expresii precum „target”, „comandă”, P&L, KPI, „raport” și altele de genul ăsta care-mi dau coșmaruri și acum. Serios, mă mai trezesc plângând noaptea, pe motiv c-am visat că nu mi-am făcut targetul și iar nu iau comision luna asta. Lasă, nu mă invidiați, că acum au intrat altele: „buget”, „idei”, „campanii”, „feedback negativ” și „nu ești bun de nimic”, d-astea.

În fine, nu despre asta voiam să va povestesc, ci despre clădirea în care mi-am petrecut toți cei 15 ani. Un mastodont de construcție, toată numai din beton din ăla de buncăr anti-rachetă, localizat, ați ghicit, în Pipera. Normal, unde altundeva poate funcționa o corporație serioasă?

Well, dragii mei, când am pășit prima oară înlăuntrul său, această minunată clădire avea lift din ăla integral din lemn, cum mai apucasem eu să văd numai la blocurile din perioada interbelică. Dar nu că era de lemn mă interesa pe mine, că până la urmă îl puteam considera hipsterish și vintage, ci ca pe toată perioada cât l-am utilizat, am trăit cu impresia (eram aproape convins) că liftul ăla era acționat mecanic, la manivelă, de niște băieți ascunși pe undeva prin subsol. Era atât de lent încât la un moment dat am făcut concurs cu un coleg. El a urcat pe scări, eu cu liftul, până la etajul cinci. Ia ghiciți cine a ajuns primul?

Revenind, clădirea n-avea gresie pe jos sau ceva similiar, era toată o placă de beton turnată, dar măcar avea valoare istorică, călcase pe ea tovarăsul Ceaușescu la nuș ce vizită de lucru din anii șaptezeci. Mai hipsteriș și vintage de-atât nu există, este?

În schimb, pe sus, pe tavan, era poezie pură. Oamenii încă nu descoperiseră nici macar rigipsul sau tavanul fals. Așa că țevile de apă și de gaze, cablurile, firele și cam tot ce se putea, treceau la liber pe sub tavan și se puteau admira cu ochiul liber întru liniștea și desfătarea privitorului. Exact cum ziceam, poezie în stare pură, boss.

Da, firma în care funcționam avea condiții cât de cât umane și acceptabile. Mochetă pe jos, tavan fals, uși de sticlă, chestii d-astea luxoase cu care nu te întâlneai în fiecare zi. Dar până și-acolo, într-o zi, așa dintr-o dată, prin tavanul fals a căzut în mijlcul încăperii o bucată de tub din ăla prin care trece aerul condiționat. Știti voi, din ăla mare prin care se târăsc catre încăperea cu seiful ăia din filme. Noroc, mare noroc, că nu era nimeni sub locul în care-a căzut. Și nu glumesc, povestea e cât se poate de reală, dacă mai am vreun fost coleg care citește pe-aici, o poate confirma.

Mno, acum imaginați-vă voi cam cum sunau pentru mine poveștile prietenilor mei corporatiști care veneau cu chestii din altă lume, gen „noi avem spațiu de recreere cu televizoare și console pentru jocuri”, „noi avem sală de sport”, „nouă ne-au făcut cafenea”, „la noi există sală de lectură” și alte minunății din astea pe care la un moment dat nici nu eram dispus să le cred. Și pe bună dreptate, despre ce sală de jocuri îmi povestești tu mie, când io merg zi de zi cu liftul ăla de pe vremea tratatului de la Versailles?

Probabil vă întrebați de ce v-am povestit toate astea. Simplu, pentru că zilele trecute am primit o informare de la Skanska România, informare din care am înțeles că oamenii au dus construcția de clădiri de birouri la un alt nivel. Moment în care am avut flash-uri cu toate cele pe care vi le-am povestit mai sus. Ca să înțelegeți ce zic, ia fiți atenți aici:

Skanska este primul dezvoltator de clădiri de birouri din România care introduce și implementează în proiectele sale WELL Building Standard™ (WELL). În București, Complexul Campus 6 va avea în premieră pentru România propria pistă de alergare, amenajată pe acoperiș, oferind spațiu pentru exercițiu fizic și o priveliște unică asupra zonei. Mai mult, proiectul cuprinde grădini urbane dotate cu prize electrice și Wi-Fi, precum și spații exterioare proiectate special pentru întruniri de business și sociale, restaurante și cafenele cu terase. Aici, chiriașii, angajații și partenerii se vor putea întâlni, lucra și relaxa.
Office life is life. Live it WELL.

Știu, știu, și eu a trebuit să citesc de trei ori și tot nu-mi venea să cred. Pe scurt, cetățenii de la Skanska susțin că preocuparea lor principală și permanentă sunt cei 7 indicatori de confort la birou: aer, apă, lumină, alimentație, fitness, confort și echilibru mintal. De altfel, pe siteul Skanska există o platformă cu informații despre toate cele șapte elemente pomenite. Platformă pe care, ca să fiu extrem de sincer, nici nu mi-a mai ars să intru când am citit chestii ca „grădini urbane” și „pistă de alergat pe acoperiș”. De parcă dac-o făceau pe pământ ce-avea, tușea sau cum?

Dar nu asta mi s-a parut cel mai tare, ci faptul că unul dintre cele șapte elemente măsurabile este sănatatea mintală a celor care vor lucra în clădire. Voi înțelegeți ce zic eu aici? Până acum dezvoltatorii construiau clădiri pe care doar voiau să le vândă cât mai avantajos. Ok, mai mult ca sigur și cei de la Skanska vor același lucru, dar cum sună treaba asta?

În ceea ce privește clădirile de birouri, placemaking-ul înseamnă integrarea spațiilor verzi și a zonelor de co-working exterioare în complex. În proiectele de birouri dezvoltate de Skanska, placemaking-ul înlesnește formarea și consolidarea comunităților la nivelul clădirii. Mai mult, accesul la spații exterioare reduce riscul tulburărilor psihice (cum ar fi depresia) și celebrează viața. În clădirile WELL sunt implementate optimizări la nivel de design, tehnologie și sistemele utilizate, promovând astfel sănătatea cognitivă și emoțională.

Trebușoara asta însemnând că băieții de la Skanska sunt primii din România care vor costrui o clădire ce va fi certificată și în funcție de cum se simt cei care vor munci în ea. De-aia spuneam mai sus c-au dus constucția de cladiri de birouri la cu totul alt nivel.

Acestea fiind zise, o să-i întreb pe toti corporatiștii de pe-aici (și pe cei care visează în secret să lucreze în corporații) care e treaba cu toate șmecheriile astea pe care le realizează cei de la Skanska? În condițiile în care la muncă petreceți mai mult timp decât acasă (sau tot pe-acolo) le considerați importante? V-ar impresiona cu ceva să mergeți la job într-o clădire care dispune de tot confortul amintit mai sus sau v-ar lăsa indiferenți? Pentru că eu, pe vremea când mai și alergam, nu doar dădeam din gură pe interneți, mi-aș fi donat un rinichi pentru pistă de alergat pe acoperișul clădirii unde lucram. Numa’ zic.