Ieri, după ce dimineața mi-a fost făcută praf de fetița care nu înțelegea de ce doamne-doamne a trebuit să-l cheme la el pe taică-său, am ajuns la birou și-am citit chestia asta.

Pe scurt, o scursură umană (al cărui nume nici măcar nu merită menționat aici) se bucură pentru că o mamă și fetița ei, în vârstă de un an și jumătate, au fost lovite de o mașină pe trecerea de pietoni. Accident în urma căruia mama a murit și fetița e la spital, în comă. Iar bucuria dezaxatului provenea de la faptul că femeia era de meserie jandarm.

Dar ce m-a șocat cu adevărat n-a fost reacția idiotului de la care a plecat articolul lui Cetin, ci câteva dintre comentariile care s-au strâns la el pe blog. Inițial, am crezut că oamenii (dacă poți fi numiți așa) trolează. Dar nu, erau doar reacții de ură și comentarii aflate la limita dintre specie și subspecie. Vă rog, citiți-le și dacă cineva-i cunoaște pe oligofrenii ăia care le-au scris, să le transmită din partea mea că i-aș scuipa bucuros în față, pe rând. De mai multe ori.

Vă las aici un singur exemplu:

Jandarmii. Aceste scursuri ale societății umane. Dupa ce m-au înhățat si băgat in duba, nu pot decât sa ma bucur de necazurile lor. Muie bah. Tristilor, un jandarm mort = un cetatean mai puțin lovit

Gizăs fucking craist! Cam cum trebuie să arate sufletul unui individ care se bucură de moartea unei mame și de coma unui copil care, dacă va supraviețui, există șanse să nu mai fie întreg niciodată?