Hai c-am uitat să vă povestesc ceva. După excursia la Novi Sad, am ajuns înapoi în Timișoara seara pe la un șapte și jumătate. Îmi făcusem calculele să mă mișc în asa fel încât să prind și meciul dintre echipa lui jiji becali și dinamo. Ceea ce am și executat. Doar că înainte să mă delectez cu sărăcia aia de meci, mi-am zis c-ar fi frumos din partea mea să duc înapoi mașina spălată și curățată.

Și pentru că așa sunt io, bulănos, chiar pe când mă gândeam unde găsesc o spălătorie de mașini în Tmisoara, care să fie și deschisă duminică seara, mi-a ieșit una fix în drum. Nu chiar pe mijlocul străzii, era mai pe dreapta așea. Și ca să fie tacâmul complet, a mea a fost ultima mașină pe care-au luat-o înainte să închidă.

Buuuun, am tras mașina pe rampă, mi-am aprins o țigară și așteptam să termine băieții de spălat, când, brusc, mi-am adus aminte că n-am niciun leu cash la mine. Lasă, nu-i nimic, tre’ să fie vreun bancomat prin zonă. Era. La douășcinci de minute de mers pe jos. Numai dusul. Că mai făceam încă douășcinci și la întors.

Mda, cum rezolv eu acum această spinoasă situație? Păi cum să rezolv, am întrebat băietii unde-ar trebui să platesc. La șefa, mi-a zis unul și mi-a arătat cu dejtul spre o cașcarabetă scorojită. M-am dus la șefa, am dat bună seara și-am intrat direct în problemă:

– Doamnă, nu am nimic cash la mine, dacă vă las talonul sau buletinul, pot să dau o fugă să scot și mă intorc sa plătesc?

Șefa a ridicat din umeri:

– Puteți să mergeți unde vreți, dar eu nu mai stau c-am închis. În trei minute am plecat.

– Păi și cum facem? Aș vrea totuși să vă plătesc.

– Nu-i bai, treceți mâine-poimâine, când aveți drum, și plătiți.

Io mă crucesc în gând:

– Doamnă, nu mai am când, plec la București mâine dimineață.

La care femeia mă studiază scurt din cap până-n picioare:

– Eh, lăsați că mai veniți dumneavoastră. 

Băejnebun. Deja simțeam că intru-n pământ de rușine. Cum plm să plec așa fără să plătesc, pe considerentul că mai trec eu pe-acolo cândva. Ies din nou în curte. Tipul care avusese mașina la spălat îniante mea tocmai dădea să plece. Mă duc întins la el:

– Nu te supăra, ai niște cash la tine?

Ăla face ochii mari și bâiguie surprins:

– Am ceva.

– N-am niciun leu la mine. Ești ok să-mi dai niște bani să plătesc aici, după care mergem la primul bancomat scot cash și ți-i dau înapoi?

Fără să mai comenteze absolut nimic, omul duce mâna la buzunar, scoate un portofel și-mi întinde o hârtie de-o sută. Mă întorc la șefa în cașcarabetă. Se uită mirată când la mine, când la hârtia din mâna mea:

– Am rezolvat, zic, am rugat pe cineva să mă împrumute.

Ridică din nou din umeri:

– V-am zis că nu era nevoie.

Câteva minute mai târziu, îi dădeam omului banii înapoi la primul atm care ne-a ieșit în drum.

Ce voiam de fapt să spun, cred că ne-a înrăit orașul ăsta sau ceva (mă refer la București), dacă au ajuns să mă impresioneze profund niște gesturi care, în fond, sunt absolut normale și țin doar de faptul că toți suntem oameni și normal ar fi să ne ajutăm atunci când avem nevoie. Doar că n-o facem aproape niciodată. Și e trist.