Aveți idee cam cum se întâmplă lucrurile la metrou dimineața între 8.30 și 10.00 sau seara între 17.30 și 19.00? Că dacă nu, vă povestesc eu, deși cred că aveți suficientă imaginație ca să nu fie nevoie. Practic, să spun că e full ar fi un biet eufemism. Și pe peroane și în vagoane stau oamenii lipiți unii de alții ca sardelele în cutiile alea pătrate, de nu mai e nevoie să te ții de nimic, te susțin corpurile celor din jur fără nicio problemă. Exită stații unde nu se urcă nimeni pentru că, să vezi ce, nu coboară nimeni, deci nu există spațiul fizic necesar pentru încă una-două persoane in plus.

Am descris un pic tabloul pentru colegii de pe-aici care nu circulă cu metroul, pentru c-aș vrea să prindă exact cum se întâmplă lucrurile.

Nu de alta, dar ieri dimineață, în mijlocul mulțimii, clătinându-se ușor în ritm cu cetățenii pe care se sprijinea, o tipă cu evidente tulburări comportamentale, halea un covrig din ăla umplut cu cremvurșt. Fascinat, m-am uitat la ea cum n-avea efectiv nicio problemă să baloteze acolo, în înghesuiala aia atroce, complet netulburată de parcă era cel mai normal lucru din lume.

Am vrut să scriu despre asta pe Facebook și mi-a fost frică. Mi-a fost teamă c-o să-mi sară în cap toate feministele de pe interneți să-mi demonstreze că sunt un om de kkt care nu empatizează și nu simte frumusețea interioară a sufletului.

Pentru că în ziua de azi, o grasă, care mănâncă în metroul mega-ultra-hiper aglomerat, nu mai e doar o grasă care mănâncă în metroul mega-ultra-hiper aglomerat. Nope, e un suflet pierdut care se luptă să se regăsească. Și, până termină ea cu bătălia asta intensă și cu regăsirea, să te ferească Dumnezeu să te-apuci să scrii că e doar o grasă care mănâncă în metrou, că te-a luat mama dracu’.

În plus, pot să pun pariu pe orice că suferea de glandă.