Vine un moment în viață când te desparți de copilul din tine. Și, de cele mai multe ori, vine pe neanunțate, fix cum s-a întâmplat la mine. Era o seară oarecare când mi-am luat la revedere de la el. După cum ziceam, nici măcar n-a fost o chestie premeditată, dar simt că a fost definitivă. Păcat, ne înţelegeam aşa de bine, eu şi cu el, că uneori nici nu ştiam care-i unul si care-i altul.

Ruptura s-a produs brusc, fără niciun avertisment. O ardeam liniştit pe net, televizorul mergea în surdină şi dintr-o data am simţit nevoia presantă s-o fac. Nu ştiu ce mi-a venit, dar l-am luat pe puştiulică ăla care rămăsese pitit în mine şi i-am aplicat lovitura fatală. Iar asta s-a întâmplat fix când am deschis larg fereastra și am zbierat, cât m-au ținut plămânii, la cei trei-patru copii care jucau fotbal sub geamul meu:

– Băăă, da’ mai terminați cu mingea aia, că vin la voi și v-o sparg!

Moment în care toate babele din blocul primilor mei ani de viață, cele care mă porcăiau când le prindeam câte un voleu necruțător în gemuri cu “mingea de 35”, s-au răscucit satisfăcute în morminte. Mă dovediseră.

Evident, pe neobrăzaţii ăia mici i-a durut drept în partea unde nu-i bate soarele de mine și-au continuat să lege pasele și să finalizeze cu șut la poartă. Ce să zic, urâte vremuri mai trăim, vremuri în care se găsesc mingi de piele pe toate drumurile. Pe vremea mea suportai mai usor o ameninţare cu bătaia, decât una cu spartul mingii. Şi vorbim despre cele de cauciuc, că pe aia de piele doar nu erai nebun s-o scoţi din casă. Nţţţ.

În schimb, dacă p-ăia mici i-am speriat puțin spre deloc, cam asta a fost cu ce mai rămăsese cu copilul din mine. E clar că e mort şi îngropat, din clipa în care am ajuns să mă streseze în asemenea hal sunetul unei mingi lovite de asfalt. Din punctul ăsta, mai am doar să încep să mă uit urât în metrou la adolescenţii care nu-mi cedează locul și mă pot retrage liniștit la azil. Sau să încep să vorbesc cu „pe vremea mea”. Oh, wait…

Acu’ vă las, mă duc să găsesc o bucățică de vată să-mi bag în urechea dreaptă, că mă trage curentul ceva de speriat. Plus că mai sunt și nervos, nu-mi aduc aminte unde-am pus căruciorul pentru mers la piață.

Vă mai spun doar c-am scris acest text la invitația celor de la VEKA, pentru toate ferestrele copilăriei mele. Pentru fereastra lu’ madam Păunescu, de la doi, care avea auzul atât de fin că nici nu atingeai bine mingea și-și scotea fața acră pe fereastră să vadă care-s ăia care joacă fotbal. Pentru fereastra duamnei Popescu, de la parter, că multe oale cu mâncare i s-au mai prăpădit de la aceeași minge care, din motive independente de voința jucătorilor, intra pe fereastra larg deschisă și se oprea fix în iahnia de fasole cu afumătură

Și nu în ultimul rând, pentru fereastra bucătăriei de la etajul trei, scara C, fereastră pe care ieșea mama să mă strige în casă. Mă rog, uneori nici nu mai ieșea, doar striga din bucătărie. De fapt, ca să fiu foarte sincer, nici măcar din bucătărie, ci de pe hol. Și, credeți-mă, pe mama n-aveai cum să n-o auzi decât dacă erai rezident permanent al Planetei Marte. Ba chiar, cred că și de-acolo se auzea, mai stins așa, dar se-auzea când susura dulce:

– Mihaaai, treci în casă!

De prisos să mai spun că întodeauna urma cea mai cunoscută propoziție a tuturor timpurilor:

– Mai stau cinci minute.

Mno, dacă aveți și voi #PovestiLaFereastra, cei de la VEKA s-ar bucura să le strângă pe toate într-un singur loc. Voi le lăsați la mine pe blog, de restul se ocupă ei.