Am prins odată o alarmă cu bombă pe aeroportul Charles de Gaulle. Pe de o parte m-am ofticat că s-a dus ulii de suflet avionul meu (cred c-a plecat mai târziu cu vreo trei-patru ore), dar pe de altă parte mi-a plăcut tare de tot să văd și eu de la fața locului cam ce înseamnă o alarmă de genul ăsta într-un perimetru unde ăia care se ocupă știu exact ce-au de făcut, nu se uită mirați în stânga și-n dreapta așteptând să li se dea și să li se facă.

Acolo, pe aeroportul ăla imens și full de călători, nu cred c-a durat mai mult de treizeci de secunde de la momentul când au anunțat prin boxe că este o situație de urgență care necesită evacuarea, până au scos pe toată lumea afară. În timp ce prin stație încă mai rula anunțul, de nicăieri au apărut niște cetățeni soldați echipați ca-n filmele cu teroriști. Nu strigau, nu făceau mișcări bruște, nu erau agitați, nu puneau mâna pe tine.

Singurul lucru pe care-l făceau era să-ți spună calm și ferm în ce direcție trebuie să te miști. Repede, chiar spre pas alergător, dacă poți. Și credeți-mă, nu prea-ți venea să nu te duci în direcția indicată. Cumva, citeai pe fața lor că nu merge să-i iei cu „boss, nu pot să ies că e nevastă-mea la budă”. Lăsai și nevastă și bagaje și tot și te cam duceai unde ziceau băieții ăia. După care, cum eliberau un perimetru, cum se închideau niște uși automate în urma celor care ieșeau. După cum vă ziceam mai sus, nu cred c-a durat mai mult de treizeci de secunde până ne-am trezit cu toții afară din clădire, uitându-ne uimiți unii la ceilalți.

Sper că vă imaginați că pe tot parcursul evacuării n-a rostit nimeni cuvăntul „bombă” sau ceva. Abia după ce i-au văzut pe toți ieșiți din incintă, au trecut niște neni, angajați ai aeroportului, și ne-au spus că este amenințare cu bombă, c-am face bine să nu ne mișcăm de unde suntem și că să n-avem grijă, dacă se prelungește treaba, ne aduc ei tot ce avem nevoie. Dar cel mai tare este că mie, personal, nu mi-a fost frică nicio secundă. Și nu pentru c-aș fi eu vreun curajos, ci pentru că sistemul ăla atât de bine pus la punct mi-a transmis că sunt în siguranță și chiar dacă e să se împută șmecheria, toată lumea știe ce are de făcut.

V-am povestit toate astea asta pentru că în fiecare dimineață și seară, când cobor și urc din metrou la Victoriei și văd marea aia de oameni revârsându-se în diverse direcții, nu mă pot opri să nu mă gândesc cât de neajutorați suntem dacă e să se întâmple vreo nenorocire, am din plin senzația aia de „sunt la voia sorții” și pe cont propriu.

Și acum nu mă mai refer doar la ce se întâmplă la metrou, ci așa în general, la nivel de Românie întreagă. Numiți orice fel de nenorocire, de la vreun dezastru natural, până la chestii provocate de o mână criminală, dac-ar fi să ni se întâmple, pot să pariez pe tot ce am că la o adică nimeni nu știe ce are de făcut.

Da, știu, sună sirenele în prima miercuri a fiecărei luni. Da, știu, facem simulări de dezastre naturale. Da, știu, avem aplicații care ne anunță. Da, știu, am învățat multe după Colectiv. O pwlă, să zicem merci c-avem noroc și nu suntem în calea uraganelor, că n-a mai luat foc niciun club și nici nu reprezentăm vreo miză pentru nimeni, altfel tot ce-ar urma ar fi doar un haos general, morți și răniți cu nemiluita, după care vor veni și nelipsitele scuze ale oficialităților.

Și, până la urmă, nici nu e de mirare, la ce să te aștepți de la țara unde până și iarna ne ia prin surprindere în fiecare an?