Am fost ieri cu Suzana și Vasile la veterinar pentru vaccin. Când am intrat în cabinet, doamna doctor (cred că era nouă sau ceva, că parcă n-o mai văzusem pe-acolo) se uită mirată la Vasile și conchide sigură pe ea:

– Ăsta e corcit cu Norvegiană de Pădure.

Înțelegeți? Vasile al meu, orfan și crescut cu biberonul, e mare Norvegian de Pădure. M-am bucurat de parcă se descoperise că e taică-meu rudă cu Prințul Charles. Atât mi-a trebuit. Când am ajuns din nou în firmă, am informat pe toată lumea să aibă grijă cum se poartă cu Domnul Vasile, pentru că e rasă pură, nu vreun cotoi amărât, da?

La care unul dintre colegii mei ridică ochii din laptop și se uită așa mai chiorâș la mine:

– Ți-am povestit cu Pinscherul pitic?

Nu-mi povestise. Da’ nu-i nimic, a reglat acest neajuns pe loc.

Acu’ vreo zece ani a murit Virgilică. Ăsta fiind cățelul maică-sii. Care ați avut sau aveți, deja știți ce drame se declanșează când îți moare animalul. Fix ca atunci când îți dispare cineva drag. Evident, și la maică-sa a fost la fel. Plângea săraca femeie de sărea cămeșa pe dânsa și nu alta.

Evident, colegul meu i-a propus să-i ia alt câine. Blasfemie! Nici n-a vrut s-audă. Ceee? Alt câine? Cum poți măcar să te gândești la așa ceva? Ca Virgilică al meu nu mai e niciunul. Și dă-i, și plângi.

Treaba e c-a trecut o săptămână, au trecut două, nu se mai oprea. Virigilică în sus, Virgilică în jos, lacrimi și bocete de dimineață până noaptea târziu. Până la urmă, sătul de atâtea plânsete, omu’ meu a decis că nu mai ține cont de ce-a zis maică-sa și s-a hotărât să-i ia câine.

Well, dăcât că de-aici încolo avea o mare problemă. În sensul că de vrut voia, dar nu prea avea bani de investit în așa ceva. Prin urmare a trebuit să meargă mai pe anunțuri de adopții, mai pe cunoștințe care aveau animale, mai pe variante din astea low-cost. În condițiile astea, cam greu de găsit ceva care să-l înlocuiască pe Virgilică și nu se putea duce așa cu orice javră la ușa maică-sii.

Până la urmă, i-a surâs norocul. A dat peste un anunț în care o băbuță zicea că are de donat un pui de Pinscher pitic. Lu’ al meu i-au lucit ochii imediat. Cățel de rasă, mai e și mic, nu se chinuie biata femeie cu el să-l scoată afară, afacere ce să mai.

Nici n-a mai stat pe gânduri, trei ore mai târziu se înființa la ușa babei să ridice Pinscherul pitic. L-a dat baba cu lacrimi în ochi și numai după promisiuni ferme c-or să aibă grijă de el ca de copilul lor. Alte trei ore mai târziu (colegul meu e moldovean, părinții încă stau la Buzău), Pinscheru’ poposea în brațele dornice de iubire ale maică-sii. După inerentele figuri, vai dar nu trebuia, vai dar cum să-l trădez io pe Virgilică, până la urmă a cedat:

– Mamă, dar ce rasă e ăsta? Te pomenești că se face mare.

Colegu’ meu a pufnit superior:

– Stai liniștită, e Pinscher pitic. Se face cât o jumătate de pisică mai mică. Nici n-o să-l simți în casă. Poți să-l bagi în buzunar când vrei să-l scoți afară.

S-a liniștit femeia pe loc. De-acum, noua poveste de iubire putea să-nceapă.

Șase luni mai târziu Pinscherul pitic avea cam pe la patrușcinci de kilograme, mânca singur juma’ de carcasă de vită la o masă și reușea să scoată din ghiveci, cu o singură labă, un ficus cât un palmier mai bine dezvoltat. Când l-au mutat la țară, au fost nevoiți să-l care trei oameni.

Cred că mai râde baba aia și în ziua de azi.