Pentru că suntem prinși cu ale noastre, pentru că n-avem timp, pentru că lăsăm viața să ne alerge, în loc s-o alergăm noi pe ea, pentru că de multe ori ne ignorăm și pe noi înșine, pentru toate astea la un loc, ni se poate întâmpla ca de multe ori să ignorăm semnalele venite de la cei din jurul nostru, iar atunci când în sfârșit îi băgăm în seamă, să fie prea târziu.

Cel mai recent exemplu pe care îl am e legat de mama. Mama care a căzut acum aproape trei luni și și-a rupt mâna. Nu mă întrebați cum s-a întâmplat, nu știe nici ea prea bine. Mergea spre casă, a călcat aiurea pe-o bordură și aia a fost. S-a trezit pe jos, cu mâna stângă frântă ca o creangă uscată.

Și nici măcar n-ar fi asta marea problemă, că mâna i-a fost pusă-n ghips și s-a refăcut. Problema e că la câteva zile după căzătură a început sa simtă dureri la spate. Dureri care veneau și dispăreau, erau mai acute sau mai puțin intense. Evident, când mi-a povestit, i-am zis să-si vadă de treabă că sigur și-a sucit vreun mușchi, de la căzătură, și-o să-i treacă. Să dea cu ceva unguent și-o să fie bine.

Dar n-a fost. Durerile s-au acutizat și-au devenit permanente. Acum nu mai veneau și plecau, acum erau doar zile în care o durea mai tare și zile în care o durea mai domol. S-a dus la tot felul de controale prin Vâlcea, dar nimeni n-a fost în stare să depisteze de unde sunt. Doar că, așa, între două convorbiri telefonice și „hai c-o să fie bine”, s-a scurs vreo lună și jumătate, timp în care durerile s-au întețit din ce în ce mai mult.

Aș minți dac-aș spune că nu începusem să mă prind că o durere de la un mușchi sucit aiurea n-are cum să dureze atât de mult și să nu cedeze indiferent ce unguente, creme și antiinflamatoare folosești. Dar mă minteam singur sperând să nu fie nimic grav. Pentru că nu aveam timp să mă mai ocup și de asta. Sau pentru că eu credeam că nu am timp.

În cele din urmă, în ziua în care m-a sunat și mi-a zis c-o doare atât de tare că nu se mai poate ridica din pat, m-am hotărât până la urmă să fac ceva. Am programat-o de urgență la un rmn în București și-am adus-o.

Rezultatul? Fractură de vertebră. Sentimentul meu de vinovăție? O, da. Dacă nu mă codeam atât și nu amânam și nu mă mințeam singur „c-o să fie bine” și-o aduceam la rmn mai devreme, mult mai devreme, fractura ar fi fost încă la stadiul de fisură și totul s-ar fi rezolvat cu tratament medicamentos, corset și recuperare specifică. Pe când așa, s-a ajuns la operație și recuperarea este mult, mult mai dificilă. Și toate astea pentru că, așa cum ziceam mai sus, de multe ori ignorăm semnalele de la cei din jur și, când facem ceva, constatăm că e prea târziu.

Și-acum voiam să vă întreb, ce poveste de genul ăsta aveți? Ați făcut ceva prea târziu și v-a părut rău după?

Acest text este scris la inițiativa celor de la Asociația de Luptă Împotriva Bolii Parkinson și face parte din campania “Boala Parkinson îți dă lumea peste cap”, o campanie de informare și conștientizare, la nivel național, cu privire la Boala Parkinson.

De ce? Pentru că doar 30% dintre români se implică activ în deciziile legate de sănătate pe care le iau membrii seniori ai familiei. Dacă cei tineri s-ar implica mai mult în relația cu seniorii familiei și ar reuși să-i îndrume pe aceștia către medicul neurolog, le-ar putea îmbunătăți cu mult viața suferinzilor de Boala Parkinson

Este foarte important să-i observăm pe cei din jur și, dacă prezintă simpotme ce ne-ar putea duce cu gândul la Parkinson, să-i ducem la control. Sau măcar să-i convingem sa se ducă.

Tremorul este cel mai cunoscut simptom al bolii Parkinson, dar această afecţiune înseamnă mult mai mult: rigiditatea mişcărilor, instabilitatea posturală, tulburări de vorbire şi chiar tulburări cognitive.

Dacă recunoști aceste simptome, la tine sau la cineva drag, fă o programare la medicul neurolog! Depistarea cât mai timpurie, vizitele la medicul neurolog şi ulterior tratamentul recomandat de acesta, îmbunătăţesc calitatea vieţii persoanei care suferă de Parkinson.

Aveti grijă și de voi și de cei dragi!

P.S. Aveți mai jos un video care pe mine m-a impresionat. Pentru că doamna care povestește este încă tânără. Dacă nu știați, una din 20 de persoane prezintă simptome în jurul vârstei de 40 de ani. 🙁