De-a lungul acestei vieţi, dar mai ales de când am blogul, am realizat că cetățenii din jur se cam împart în trei mari categorii atunci când vorbim despre simțul umorului.

Cei cu simțul umorului

Sunt acei cetățeni care reușesc să vadă parțile amuzante indiferent de tipul de umor cu care interacționează. Se vor distra la fel de bine și la Seinfeld și la Friends, și la umorul englezesc, și la bancurile seci, și la Las Fierbinți. Oamenii au înteles de ce “umor” n-are plural, pentru că este unul singur.

Cei care râd doar la glumele cu Stan şi Bran.

Sunt acei cetățeni care râd cu lacrimi doar dacă văd o secvență de film în care se alunecă pe coji de banană. Nu pricep subtilitățile, o cărămidă în cap este apogeul lor în materie de comedie. Celelalte tipuri de umor le sunt complet necunoscute şi-i lasă perfect indiferenţi. Pe scurt, sunt cei cărora trebuie să le explici poantele la bancuri și-l urăsc pe Seinfeld. Jerry Seinfeld.

Cei lipsiţi total de simţul umorului.

Sunt acei cetățeni incapabili sa se amuze plecând de la ceva care are exact acest scop: să-i binedispună. Indiferent ca este vorba despre bancuri, poante, articole, filme etc, se află în imposibiltatea de a accesa vreo latură umoristică şi rămân total impasibili. Ba chiar li se nasc în minte întrebări profund frustrante de genul: ce-or avea ăștia de râd?

Mno, cred că nu există nimic mai trist pe lumea aceasta decât să fii complet lipsit de simţul umorului. Da, da, ştiu, există boli grave, există oameni care mor, există diverse alte situaţii nasoale. Credeţi că se compară cu o viaţă intreagă în care n-ai reuşit să înveţi să râzi?

P.S. Mai există o categorie aparte pe care nu știu unde s-o încadrez. Vorbesc despre acei cetățeni care n-au nicio problemă să dovedească un simț al umorului desăvârșit când se face mișto de alții, simț al umorului care dispare subit atunci când se face mișto de ei.