Din punctul meu de vedere la ora asta pe piața trotinetelor electrice din România există doi jucători principali: E-twow și Segway. Toți ceilalți doar încearcă să câștige o bucată mică din felia de piață rămasă. În aceste condiții, ca să ai vreo șansă, cred cu convingere că trebuie să faci două lucruri. Primul, să informezi corect potențialul client despre ce poate și ce nu poate produsul tău. Și al doilea, să asiguri niște servicii post-vânzare brici. Dacă nu le faci bine de tot p-astea două, ești și vei rămâne nesemnificativ și te vei bucura doar de niște vânzări mai mult sau mai puțin întâmplătoare.

Și, din păcate, băieții care vând trotinetele electrice Nilox nu reușesc să le facă pe niciuna dintre cele două. Nu e un repros, este o constatare venită după aproape o lună de zile de folosit produsul lor.

Hai să vă explic cum stau lucrurile.

După cum vă povesteam acum câteva săptămâni, m-am bucurat când am primit-o pe Troty pentru că aveam nevoie de un plus de mobilitate la orele în care traficul din acest oraș este înțepenit. În capul meu era că mă deplasez cu ea la muncă și de-acolo în oraș sau pe unde mai am treabă. Și înapoi acasă. Mno, ca de obicei, socoteala de-acasă nu se potrivește cu cea de la fața locului. Mai precis cu socoteala producătorilor care comunică o autonomie de 20 de kilometri, dar în realitate lucrurile nu prea stau deloc așa.

Maximul de autonomie pe care am reușit să-l scot de la Troty a fost de fix 7.2 km (măsurați cu o aplicație de running în care am încredere). Adică fix drumul de-acasă la muncă și înapoi. Exact când intram la mine pe stradă s-a aprins beculețul roșu care mă avertiza că bateria e moartă. Mai nasol e că mi-a dat prin cap să fac testul ăsta abia după ce-am pățit-o. În sensul în care am rămas pe Calea Victoriei, cu degetul în gură și trotineta descărcată (sau invers), de-am fost nevoit să-mi comand frumușel un Taxify.

Evident, am cerut explicații la producător. Le-am și primit. Autonomia de 20 km, pe care o comunică ei, este fix ca la problemele de fizică de clasa a șasea. Știți voi, se dă un un corp care alunecă pe un plan înclinat, în condiții ideale, fără frecare, gravitație, vânt și alți factori perturbatori. Să se calculeze accelerația. Tot așa și cu Troty. Mai precis, ca să ajungă la o autonomie de 15 km (deci în niciun caz 20), trebuie să ai o greutate de maxim 60 de kilograme și s-o folosești doar mergând cu viteza cea mai mică (are trei viteze). Între noi fie vorba, nu ai cum s-o utilizezi pe viteza cea mai mică decât dacă te înscrii la vreun concurs de genul „cine ajunge ultimul oriunde”. Bun, ok, am înțeles, mă așteptam la așa ceva, doar și la mașini se procedează în același stil, dar 7 km în loc de 20? E totuși cam umflată treaba, nu credeți?

Până la urmă am trecut peste asta. Mi-am zis că-mi comand un acumulator de rezervă (e detașabil, deci aș fi putut să umblu cu un al doilea după mine în rucsac) și un încărcător pe care să-l țin la muncă și-o scot eu la capăt cumva. Le-am comandat. N-au venit nici în ziua de azi. Așa că între timp, am fost nevoit să car încărcătorul cu mine peste tot unde mă deplasam cu trotineta. Eu eram ăla care căuta prize la terasă ca să-și pună trotineta la încărcat. Iarăși, destul de neplăcut.

Dar stați, că asta nu e tot. După cum spuneam, peste cele de mai sus aș fi fost dispus să trec doar din dorința de nu mai călca în ratb și metrou până prin noiembrie. Mno, visuri deșarte, bomboana de pe colivă m-a lovit când îmi era lumea mai dragă: am făcut pană. Yup, roata de pe spate e cu cameră, cameră care a binevoit să se spargă. O nenorocire nu vine niciodată singură, nu? Așa c-a început bâlciul.

Pentru început, am sunat din nou la băieții de la Nilox. Degeaba, nu aveau niciun fel de suport pentru situații de genul ăsta, nici măcar camere de rezervă la vânzare. Ceea ce, din punctul meu de vedere, este iarăși inacceptabil. Când vinzi un produs de genul ăsta, te asiguri că ai pe stoc camere pe care să le vinzi celor care au avut marele noroc să facă pană. N-aveau. Am întrebat de roți de rezervă, eram dispus să cumpăr roata cu totul, n-aveau nici din astea. Nasoluț, din nou.

Și-atunci am recurs la singura soluție pe care o mai aveam. Am luat service-urile de biciclete și vulcanizările pentru mașini la rând. Mi-au râs, tot pe rând, în nas: nu ne băgăm la așa ceva. Până la urmă, dar doar pentru că sunt io un individ deosebit de încăpățânat, am ajuns la o vulcanizare unde unul dintre băieți s-a milostivit de mine în momentul în care am zis tare că dacă nu mă ajută nimeni, o arunc.

Două ore s-a chinuit băiatul ăla să demonteze roata și apoi să scoată camera. Două fucking ore. Din cauza unui șurub care n-a vrut să cedeze sub nicio formă. Până la urmă, după ce l-a găurit cu bormașina și l-a tăiat cu flexul, a reușit. A făcut pana, a umflat roata, a montat-o la loc și, 50 de lei mai târziu, am plecat fericit acasă.

Așa că, marți dimineață (adică ieri), am putut să merg din nou cu trotineta la muncă. Ce să vezi, ghinion, la Piața Charles de Gaulle, am făcut din nou pană. Moment în care am cedat nervos și-am renunțat la Troty definitiv și irevocabil. Nu pot, nu am nervii necesari și nici timpul să-mi bat capul cu problemele care vor apărea de fiecare dată când se va întâmpla câte ceva. Și șansele să se întâmple, când o utilizezi intensiv, sunt destul de mari. Nici nu vreau să mă gândesc ce față ar face băieții ăia de la vulcanizare când aș apărea din nou cu trotineta la ei la poartă. Nope, not for me.

Așadar, dacă vă bate gândul să vă luați vreodată trotinetă electrică, niciodată, dar absolut niciodată, să nu vă cumpărați până nu vă asigurați că vânzătorul asigură și un minim de servicii post-vânzare. Mai devreme sau mai târziu ceva se va strica la ea și atunci trebuie să aveți la cine apela fără să fiți nevoiți să alergați de nebuni prin tot orașul sau să vă dezvoltați abilitățile de mini-tehnicus după ce-ați căutat soluții de avarie pe juma’ de internet.

În fine, sunt convins că, dacă vor să facă treabă, oamenii de la Nilox vor ține seama de tot ce-am scris mai sus și-și vor rezolva problemele, altfel n-au nicio șansă. De-aia sper să aprecieze review-ul meu, nu să mă înjure. Nu de alta, dar consumatorul român nu e bătut în cap, iar publicul țintă pentru device-uri de genul ăsta cu atât mai puțin.

Bun, acum c-am terminat cu problemele care țin de produs în sine și de vânzarea lui, să vă zic câteva cuvinte și despre avantajele și dezvantajele utilizării unei trotinete electrice prin minunata noastră Capitală.

Avantaje

– Făceam maxim 15 minute de acasă (Floreasca), până la muncă (Victoriei). Ceea ce era absolut superb, practic jumătate din timpul cu autobuz + metrou. Plus că mă credeam scăpat de cumpărat abonamente pentru superbul transport în comun bucureștean. Mă credeam;

– Dacă de la Victoriei mai aveam nevoie să ajung pe undeva prin centru, seara, când traficul era blocat, mă duceam liniștit cu vântul fluturându-mi prin plete. Era absolut minunat să vezi că poți face, la ora 18.30, maxim 15 minute până la Unirii. Cine conduce prin București înțelege exact că ăsta e un soi de miracol;

– E pliabilă, intră în orice portbagaj de mașină obișnuită. Pentru mine ăsta era un avantaj important;

– Una dintre cele mai șmechere chestii este c-ai scăpat de căutatul locurilor de parcare. Sper că înțelegeți la justa valoare cam cât de tare e treaba asta.

Dezavantaje

– De când cu trotineta, am înțeles din plin că persoanele cu dizabilități locomotorii (mai precis cei care sunt nevoiți să se deplaseze în cărucioare cu rotile), n-au NICIO o șansă în țara asta. Trotuarele sunt aproape impracticabile indiferent de zonă, centrală sau nu. Sunt sparte, găurite, denivelate, nu există treceri de nivel sub formă de rampă, nu există NIMIC. Pur și simplu trebuie să sari nenumărate borduri și să-ți zăngăne creierii în cap de fiecare dată când încerci să fii corect și sa mergi pe trotuar. Iar acolo unde mai dai de câte o porțiune cât de cât netedă și practicabilă, stai liniștit, va fi plină de mașini parcate la marea artă. Prin urmare, o vei lua iar pe carosabil, unde te vor înjura șoferii. De ce? Pentru că nu mai au nevoie și de tine în trafic și pentru că le e foarte greu să reazlizeze că o trotinetă nu e o jucărie pentru plimbat prin parc, ci un mijloc de deplasare care poate ajunge la 20-30 km pe oră, viteză care se pretează pentru deplasarea pe carosabil.

– Trebuie să fii tot timpul cu ochii în patru după gropi sau diferențe de nivel mai mari de 2-3 cm. Dacă n-ai văzut una din asta și-ai luat-o în plin, cu roata față, șansele să zbori direct în cap cresc binișor de tot spre sută la sută.

– Nu avem niciun fel de infrastructură pentru biciclete, trotinete și alte mijloace de deplasare alternative. În afară de pista care merge de-a lungul bulevardului Aviatorilor și se continuă pe Calea Victoriei, practic ești nevoit să te deplasezi prin trafic, pentru că, asa cum spuneam, trotuarele sunt impracticabile. Iar, prin trafic, Dumnezeu cu mila. De cel puțin trei ori era să mă urc pe mașini care ieșeau de pe străduțe laterale fără să se asigure. Mă rog, ele peste mine, dar asta contează mai puțin. Bref, ești nevoit să-ți gândești aproape toate deplasările în așa fel încât să te folosești cât mai mult de pista pentru biciclete de pe Calea Victoriei, ceea ce nu e tot timpul posibil.

– Nu avem cultura necesară fenomenului. În sensul în care nu există să nu dai peste cetățeni care se plimbă relaxați fix pe banda destinată bicicletelor. Și nici macar nu poți să-i învinuiesti, oamenii pur și simplu nu sunt obișnuiți cu așa ceva. Dacă am avea infrastructură cum există la Viena, Munchen sau Amsterdam poate ar fi altceva. Dar așa, încetinești sau oprești, înjuri ușurel în gând când treci pe lângă ei și-ți vezi de drum mai departe.

Mno, cam asta ar fi pentru azi. Să ziceți merci, nu-mi aduc aminte când am scris ultima dată un text atât de lung.