Acum niște anișori, pe vremea când lucram în vânzări și încă mă mai îmbrăcam la costum, într-o minunată zi de lucru, mă aflam în măreața budă a corporației unde dădeam cu sapa și tocmai efectuasem cu real succes un pipi scurt. Când zic “real succes”, mă refer la faptul că reușisem să nu mă stropesc absolut deloc. Ceea ce pentru mine e un fel de performanță. În fine, încântat de izbândă, am tras relaxat de fermoar și… na, belea… am rămas în mână cu chestia aia mică (aia care îmbină zimții de la fermoar, nu cu chestia mea mică).

Mno, nu știu cum sa vă explic, dar pantalonii de stofă nu pică deloc bine pe tine când li se cască o ditmai aerisirea în față, adică în locul unde cu numai câteva secunde înainte se afla fermoarul. Cum pe-atunci mai și cântăream cât bivol bine dezvoltat, vă dați seama că pantalonii mei erau cam de dimensiunea unui cort ce urmează a fi folosit pentru nunta fetei primarului dintr-o comună bogată. Iar fermoarul era și el direct proporțional, desigur. Pe scurt, dupa acest minor incident, când pășeam, în dreptul șlițului meu se căsca un fel de mică prăpastie.

Ce să fac, ce să fac? Era clar că nu puteam să funcționez așa, în regim de avarie, toată ziua. Dar pentru că cine caută găsește, într-un acces de inspirație divină, mi-am adus aminte că în clădirea unde lucram funcționa un fel de, nu știu cum se cheamă, cred că țesătorie îi zice. Adică undeva, pe la etajul doi, era o hală mare în care niște femei (multe femei) lucrau la mașini de cusut. În principiu, cred că haine făceau, da’ n-aș putea să bag mâna în foc. Perfect, zic, ia să mă duc eu acolo să-mi rezolv problema.

Nu știu ce mi-oi fi imaginat, probabil aveam impresia că o să găsesc un fel de croitorie mai mare, cu cabine de probă și d-astea. Da, exact așa era, dăcât că fără cabinele de probă. Numai că, idiot fiind, nici măcar când am văzut cum stă stituația din teren, n-am făcut cale întoarsă. Nu, dom’le, eu știam una și bună, că trebuie să-mi rezolv problema. Așa c-am intrat, m-am dus la o tanti care părea șefa de pe-acolo și i-am explicat că aș cam avea nevoie să mă ajute cu surprinzătoarea gaură apăruta pe neașteptate în locul fostului meu fermoar.

– Da, cum să nu, se poate? Rezolvăm imediat. Dați-vă pantalonii jos!

Am înghițit în sec și m-am uitat în jur la sala în care se aflau în jur de-o sută de femei. A început să mă doară oleacă pieptul și-am simțit că mă ia cu un ușor leșin.

– Ăăă… pardon, ce-ați spus?

Tanti a repetat netulburată:

– Dați-vă pantalonii jos să ne ocupăm de ei.

Ce voiam să-ntreb, ați intrat vreodată singur într-o încăpere unde sunt mai mult de două femei care se cunosc între ele? Știți senzația aia de cărăbuș pus în insectar pe care o încerci când ești sfredelit cu privirile, analizat, bârfit și disecat la milimetru? Well, acum ia imaginați-vă că sunt o sută și mai trebuie să vă dați și pantalonii jos în fața lor. Exact!

Am murit și am înviat de o mie de ori în timpul procesului de “dat pantalonii jos”. Și cum geamurile aveau gratii, singura soluție la care mă mai puteam gândi era s-o rup la fugă pe ușă, sa mă mai opresc undeva pe Jepii Mici, unde să trăiesc din ce vânez vreo două-trei luni până mai uită “fetele” de mine. Dar parcă aveam plumb în picioare și creierul mi-era mai gol decât al duamnei Dăncilă. Nu m-am putut clinti din loc, ma dezbrăcam, plângeam și-mi blestemam ideea cea tâmpită.

Într-un final, am reușit să scot sărăciile alea de pantaloni, dar eram mai mult mort decât viu. Tanti șefa i-a luat și i-a dus la prima croitoreasă, în timp ce eu, rămas doar în chiloți, mă uitam pe sus încercând să nu am niciun fel de contact vizual cu cei două sute de ochi ațintiți asupra mea. Urechile, în schimb, nu puteam să mi le astup. Și auzeam toate chicotelile și chițăielile “fetelor” de parcă erau puse la stația de amplificare, în timp ce eu nu-mi doream decât să mor. Nu conta cum, totul era să se întâmple atunci, pe loc.

– Și? Cu ce vă ocupați dumneavoastră?

Dap, tanti șefa făcea conversație cu domnu’ în chiloți. Realizați cam ce era în sufletul meu, da? Cu ce să mă ocup, doamnă, m-aș sinucide cu multă voioșie în momentul ăsta, dar ca să ajung la fereastra aia pe care oricum n-aș putea să mă arunc din cauză c-ați pus zăbrele, ar trebui sa parcurg în chiloți toată hala. Prin urmare, aș fi deja mort până să fac primii trei pași. Vă dați seama că nu mai știu ce-am îngăimat. Sincer să fiu, nici nu cred c-am fost în stare să bălmăjesc ceva. N-aveam cum, creierul meu era mai mort decât al unui șoarece strivit de tir.

După un răstimp în care mi-a trecut toată viața prin fața ochilor, am întrebat, răgușit în șoaptă, vorbind mai mult singur, cam cât mai durează. Auzind așa ceva, tanti șefa s-a încruntat scurt, s-a întors spre “fete” și-a răcnit odată de s-au cutremurat pereții halei:

– Maricicooooo, hai mai repede, că i s-a făcut frig lu’ domnu’!

În ziua aia am început să albesc și tot de-atunci nu mai suport numele “Maricica”.

mihai_vasilescu_chiloti