O amică mai plinuță, ca să folosesc un eufemism delicat, m-a întrebat la un moment dat de ce mă tot iau de grași. Evident, n-a așteptat să-i răspund, că s-a și apucat să-mi explice pe un ton afectat că nu e deloc în regulă ce fac și că mai mult ca sigur habar n-am cât suferă persoanele supraponderale când citesc miștourile mele.

Partea cea mai tare este că toată discuția asta avea loc la un eveniment unde tocmai se mânca de prânz și, în timp ce femeia perora cu convingere luându-le apărarea grașilor din lumea întreagă, își îndesa pe un platou diverse chestii, care nu aduceau nici pe departe a salată și piept de pui, din care urma să se înfrupte. Ceea ce a și executat.

Lucru care n-a împiedicat-o nicio clipă să-mi reproșeze că scriu nasoale despre grași. Balota, clefăia încântată și mă certa. Discuția (mă rog, de fapt, monologul) s-a întrerupt brusc când a observat că în partea cealaltă a sălii se aduceau prăjituri. A întins-o de lângă mine urgent, țâțâind a dezaprobare la adresa organizatorilor care practic o obligau să facă jogging pentru câteva eclere, niște plăcinte și trei cupe de înghețată. Niște nesimțiți, ce să mai.

Mi-e silă să mai deschid subiectul, dar ar trebui să vă las link-uri către câteva bloguri de fashion ale căror proprietare sunt obeze. Da, da, nu grase, obeze. Ca să vedeți cu ochii voștri cum 90% dintre comentarii sunt de genul: “Tu, dar ce bine-ți stă cu rochia asta. Unde ai găsit pe albastru? Ce te avantajează culoarea, fată”. Și asta în condițiile în care și cele care lasă comentariile și rinocerița de serviciu știu la fel de bine că din materialul care a intrat la rochia aia se putea utila cu lenjerii de pat un spital județean. Ok, pot înțelege că divei îi place să arate ca o morsă, până la urmă e treaba ei. Dar nu pot pricepe și pace de ce trebuie să mănânci rahat spunându-i cât e de mișto, când toată lumea vede cu ochiul liber că nu, nu e mișto deloc.

Sau de câte ori ați auzit voi vreo replică de genul: “fată, ce nasol te-ai tuns, îți stătea mult mai bine înainte”. Sau “coaie, te rog io nu-ți mai suge dinții după ce mănânci că-mi vine să te omor când te aud”. Ori “boss, cam puți, ce-ai zice să mai faci și tu câte un duș dimineața”. Ei? De câte ori? Deși e limpede pentru toată lumea că femeia s-a tuns nasol și că ăla-și suge dinții sau nu se spală. Vă zic io: NICIODATĂ.

Și cam asta este atitudinea generală în jurul nostru: politica struțului. Pentru că nu numai că ne ignorăm problemele, dar îi mai luăm și la pwlă pe cei care ni le semnalează. Evident, ei sunt de vină sau oricine altcineva, dar nu noi.

În schimb, nu ne bate nimeni la găsit justificări. Sau, și mai rău, preferăm să ascundem căcatul sub covor, să ne prefacem că nu e acolo, dar întrebam mirați pe toata lumea: auzi, ai idee ce pute în halul ăsta?

În fine, ce voiam să-ntreb, la voi cum stă treaba? Le spuneți oamenilor adevărul în față? Preferați să vi se spună adevărul în față sau să fiți mințiți frumos?

mihai_vasilescu_politica_strutului