N-aş putea să dau un procent exact, dar cred că în mai mult de jumătate dintre casele din România se practică descălțatul musafirilor. De altfel, “descalţa-te, că face nevastă-mea scandal” cred că este una dintre cele mai populare expresii din spaţiul carpato-danubiano-pontic, imediat după “morţii mă-tii, nu vezi că s-a făcut verde?” și vestita “cred că m-a tras curentul”.

Iar eu nu înțeleg motivația oamenilor care fac asta, deși am fost crescut de regina neîncoronată a descălțatului musafirilor. Și-am numit-o aici pe maică-mea care avea un talent deosebit să mă facă să mă simt de kkt când le cerea ălora care mai veneau pe la mine să-și de ciubotele jos. Csf, ncsf.

Mie, personal, descălţatul ăsta mi se pare o chestie care presupune un grad de intimitate destul de ridicat. No joke, nu cred că e ceva normal să pot mişca liber din dejtele de la picioare, chiar şi prin şosete, în prezenţa cuiva cu care nu am o relaţie cât de cât apropiată. Nu ne cunoaştem, ajung la tine printr-un concurs de împrejurări şi totuşi, câteva secunde mai târziu, iată-mă-s șezând desculţ şi oleacă stânjenit în sufrageria ta. De ce mi-ai face una ca asta sau de ce ți-ai face una ca asta?

Serios, nu-mi dau seama de ce-ai risca. După cum bine știm, există un procent ridicat de cetăţeni români cărora le put picioarele. De ce ai vrea să te expui de bună voie unui asemenea risc? Nu mai bine stați voi liniștiți de vorbă cu mosafiru’ fără niciun fel de interferență olfactivă?

A propos, prin anii ’90 erau la mare modă niște teniși de pânză cauciucată care se purtau fără șosete. Pardon, dacă voiai să fii cool trebuia să-i porți fără șosete. Ori io voiam să fiu cool, desigur, dar fără să iau în calcul ce ravagii poate să facă pânza aia cauciucată în contact cu pielea și oleacă de transpirație. N-am să uit niciodată damful greu, pestilențial, pe care l-am simțit venind dinspre propriile-mi picioare prima dată când i-am dat jos. Treabă care se întâmpla acasă la un prieten. N-am știut cum să mă car mai repede de la oamenii ăia. De-aia zic, de ce te-ai expune la un asemenea risc?

Cumva la limită este şi chestia cu “descalţă-te, că-ţi aduc imediat papuci de casă”. Hmmm, nu, mulţumesc. Dacă nu te dau banii afară din casă, motiv pentru care ai la uşă un container cu papuci de unică folosinţă, parcă aş perefera să nu-mi bag picioarele în purtătorii tăi de bacterii neidentificate. Adică ţie ţi-e frică de ce aş putea aduce eu pe tălpi, dar mie să nu-mi fie de papucii pe care mi-i vâri sub nas și pe care n-am nici cea mai vagă idee cine i-a mai purtat şi ce amintiri sub formă de ciupercuţe a lăsat în ei?

Mbun, ca să fiu corect până la capăt, există totuși trei excepții pe care sunt nevoit să le accept.

Prima. Când ai ajuns la om acasă vâslind prin zloata care se formează pe străzile din București (după ce “a nins atât de frumos”) sau prin noroaiele de după ploile de toamnă. Zloata aia nu se duce de pe încălțări nici dacă-ți petreci patrușopt de minute ștergându-te pe preșul de la ușă. Orice-ai face, după ce intri, tot ți se vor forma două bălți imense sub tălpi.

A doua. Prezența copiilor mici. Mai precis a celor care merg de-a bușilea. Personal, nu pricep de ce i-ai feri de niște anticorpi, dar pot să înteleg că părinții-s semi-paranoici și mai bine lași naiba încălțarile la ușă decât să trezești dragonul parentingului modern.

Și a treia. Când musafirul, din motive care-mi scapă, cere el singur să se decalțe. Facă-se voia lui, dar tot l-aș obliga să poarte papuci de casă. Nu de alta, dar dacă chiar îi miros picioarele, nu văd de ce-aș fi eu nevoit să suport.

Mno, acestea fiind zise, sunt foarte curios cum se prezintă situația încălțat-descălțat la domniile voastre. Mai ales că mulți de pe-aici sălășluiți prin neagra străinătate, deci putem afla direct de la sursă cum stau lucrurile pe la sălbaticii ăia.

mihai_vasilescu_descult