O să vă spun azi ceva ce nu v-am povestit niciodată. La ultimele alegeri pentru Primărie, când toată lumea alerga înnebunită să pună mâna pe ciolan (când zic „toată lumea” mă refer la băieții ăia din politică), am avut două propuneri să scriu articole plătite, propuneri pe niște bani pe care nu mă gândisem NICIODATĂ c-ar putea cineva să mi-i ofere vreodată. Nu cred c-ar fi ok și corect să vă zic de unde au venit propunerile și sumele, dar credeți-mă erau bani ATÂT de mulți încât apropiații mei, cărora le-am povestit (mă mânca limba și trebuia să spun cuiva), au rămas cu gurile căscate. Și vă rog să mă credeți că nu mint, nu înfloresc și nu exagerez.

Evident, le-am zis „pas”, deși alegerile oricum ar fi trecut, primarii oricum s-ar fi ales și fratele vostru punea și el mâna pe un ban grămadă. Dar m-aș mai fi putut uita la mine dacă făceam așa ceva? Mai mult de-atât, în loc să iau purcoiul ăla de bani, m-am dus să mă întâlnesc cu Nicușor Dan. Așa pentru c-am vrut eu s-ascult ce are omul de zis și cum vede lucrurile, fără să plătească nimeni nimic.

De ce-am făcut introducerea asta? Ca să mai zic încă o dată aici că nu voi scrie niciodată despre un produs, un serviciu sau vreo persoană care nu reușesc să mă convingă în primul rând pe mine. N-am cum. Ar fi o dovadă de lipsă de respect în primul rând față de mine însumi și în al doilea rând față voi.

Știți ce tentat sună banii? Știți ce greu e să spui “îmi pare rău, nu cred că blogul meu poate aduce beneficii reale campaniei voastre” și să refuzi? Și totuși o fac mult mai des decât vă imaginați. Pentru că așa mi se pare normal și firesc.

Da, o să mai vedeți pe acest blog articole care vor promova chestii (cel puțin așa sper), dar vor fi doar pentru produse pe care le testez, servicii care mă conving și oameni în care cred.

Am scris textul ăsta pentru că periodic se mai găsește câte un disperat de viață care descoperă gaura din macaroană odată cu câte un advertorial de pe acest blog și ține să-mi scoată ochii cu asta. Well, aș vrea să-i văd pe toți ăștia mergând la muncă zi de zi, iar la sfârșit de lună, în loc de bani, să-i văd primind aprecieri, strângeri de mână și sincere felicitări. Aș da orice să fiu de față să le văd fețele în momentul ăla.

Pentru că asta e munca mea. Blogul ăsta înseamnă muncă. Da, e mișto s-o fac, îmi face plăcere să scriu si să fiu cu voi aici, dar tot muncă e. Până la urmă, nu e vina mea c-am reușit să-mi fac viața în așa fel încât să muncesc ce-mi place. De fapt, bineînțeles că e “vina” mea. Doar că trebuie să fii idiot ca să nu înțelegi asta.

Atât.

mihai_vasilescu_munca