Fratele vostru a văzut live, de la fața locului (adicătelea de pe stadion), cinci finale de Champions League. Da, invidiați-mă, că aveți de ce. Din punctul meu de vedere doar o finală de campionat mondial ar putea fi mai mișto decât una de UCL. Atmosfera de la fața locului este ceva ce nu se poate descrie în cuvinte, trebuie s-o trăiești ca să poți înțelege.

Well, dar nu despre asta voiam să vă povestesc (doar m-am dat mare), ci că una dintre cele cinci a fost și Bayern Munchen – Chelsea în 2012. Finală desfășurată chiar la Munchen.

Chestia e că am aflat că voi ajunge s-o văd doar cu o zi înaintea meciului, cam pe la ora prânz așa. Moment în care am verificat rapid prețurile la biletele de avion, dar m-am lăsat păgubaș si mai rapid pentru că nu era nimic sub 1500 de euro. Așa că m-am suit frumușel în mașină și m-am mai dat jos la Munchen, a doua zi la 9.00 dimineață.

Și-am găsit un oraș care trăia doar pentru finala cu Chelsea. Nici nu știu cum să vă descriu ce era acolo. Absolut toată lumea era îmbrăcată în costumul tradițional bavarez, indiferent că mergeau la meci sau nu. Oamenii se plimbau pe străzi cântând și îmbrățișându-se unii cu alții fără să se cunoască între ei. În piața din fața primăriei se strânsese atâta lume încât mingea cu care se jucau, șutând-o cu putere în sus, n-a atins pământul niciodată în cele două ore pe care le-am stat pe-acolo. Să vă mai spun că celălalt stadion din Munchen, Olympiastadion, a fost și el plin la ora meciului. 70.000 de oameni care-și cumparaseră bilete doar ca să vadă meciul pe un stadion, chit că nu era cel al finalei. Ați prins-o, da? Cam astea se întâmpla la fața locului.

Mno, și în toată atmosfera asta absolut beton, existau cetățeni care se plimbau peste tot cu pancarte de carton la gât pe care scria mare: „need ticket”. Bref, un bilet la finală se dădea în dimineața meciului cu 3000 de euro, iar spre seară, prețul sărise la 5000. No joke, nu exagerez absolut deloc. Iar mie pur și simplu nu-mi venea să cred că există oameni care ar plăti banii ăștia pentru un bilet la meci.

Sper că vă imaginați cam cum m-am perpelit toată ziua întrebându-mă dacă să vând biletul sau nu. Iar lovitura de grație am primit-o la metrou. În stația unde se cobora pentru stadion se strânseseră zeci de cetățeni din ăștia care voiau bilete și se organizau mini licitații. Acolo se dădeau și cu 7000 de euro. Repet, nu glumesc și nu exagerez. Era pur și simplu NEBUNIE ce se întâmpla în orașul ăla.

Până la urmă nu l-am vândut, deși m-a bătut rău gândul s-o fac. Pur și simplu mi-am spus că o să cheltui toți banii ăia și-n final n-o să mă aleg cu nimic. Așa c-am intrat la meci și-am văzut una dintre cele mai mișto și dramatice finale ever. Iar la mormanul ăla de bani nu m-am mai gândit din secunda în care m-am așezat pe scaun.

Și-acum, ce voiam eu să vă-ntreb (mi-a venit ideea de la un comentariu al lui Ionuț la textul de ieri). Voi ce-ați fi făcut? Ați fi vândut biletul și v-ați fi întors frumușel acasă cu un plus de câteva mii de euro în buzunar? Și nu întreb ca să mă aflu în treabă. Puneți-vă o secundă în pielea mea, imaginați-vă cum ar fi să puteți face niște mii de euro în câteva secunde și abia apoi ziceți-mi ce-ar fi fost mai important: meciul sau banii?