Dacă e sâmbătă, e Elena.

Săptămâna trecută am fost plecată câteva zile într-o scurtă vacanță. Și cum eu sunt deosebit de norocoasă, în restaurantul hotelului unde am fost cazată, într-una dintre seri, mai exact vineri seara, a avut loc o petrecere. Un preafericit cuplu, însoțit de alte șase, tocmai celebra trecerea primilor zece ani glorioși de căsnicie. S-a râs, s-a dansat, s-a mâncat și s-a băut de bucurie. La final au avut și tort. Cu lumânare în formă de 10. Care lumânare era înfipă în inima prinsă între palmele strâns unite ale celor două figurine de marțipan, simbol al celor doi veșnic îndrăgostiți și al iubirii incomensurabile dintre ei. Nu v-am zis eu ca sunt o norocoasă?

Atât de norocoasă c-am prins chiar și finalul petrecerii când toți participanții la acest moment înduioșător până la lacrimi au început să le ureze celor doi de bine: să vă iubiți la fel ca acum toată viața! Să ne chemați și peste 10 ani ca să vă vedem fericirea! Să nu lăsați niciodată dragostea voastră să moară (o, mama)!

Până la urmă, când n-am mai rezistat și-am simțit că totul devine prea lipicios pentru mine de la atâtea dulcegării, am luat drumul camerei ca să-mi fac o doză dublă de insulină. Când am plecat, entuziasmul încă era în floare, oamenii își urau chestii în zgomot de pahare ciocnite care se-auzeau chiar și de la mine din cameră, deși eram pe partea opusă a hotelului. Până la urmă am reușit să adorm, dar greu de tot, că prea trecea fericirea prin pereți.

A doua zi dimineața am coborât la micul dejun. Acolo, ce să vezi? Singura masă liberă era exact lângă fericitul cuplul care emanase și împrăștiase iubire printre muritorii de rând în seara precedentă. Nu v-am zis eu că sunt o norocoasă? V-am zis.

Dăcât că, spre deosbire de petrecere, cei doi acum luau masa într-o liniște totală și aproape solemnă. Aproape că nici nu respiram de teamă să nu le distrug momentul. Exact pe când mă chinuiam să manevrez cu atenție furculița, ca să nu fac zgomot sau să nu mi-o bag în gât de ciudă că unii moare ș-așa n-are, îl aud pe el:

– Bă, da’ zi și tu ceva că mă plictisesc groaznic. Simt cum mă iau nervii ăia mari.

Ea, probabil încă sub influența urărilor de seara trecută și pătrunsă de aceeași iubire nemărginită, părea că încearcă să-și găsească vorbele dar nu reușește. Părea că, fără să se uite spre el, își caută adânc înlăuntrul sufletului cuvintele cel mai frumos meșteșugite. Iar eu stăteam cu urechile ciulite și așteptam cu sufletul la gură exact ca un învățăcel ce urmează să afle de la maestru secretul fericirii veșnice. Până la urmă sufletul ei a cuvântat. Pe gură:

– A început să se întunece mai târziu acum.

– Da? La ce oră?

– Pe la cinci-șase așa.

– Super!

Și s-a lăsat liniștea. Una dureros de lungă și de reală.

Mi-a sărit mâncarea pe nas și am ieșit în viteză din restaurant de teamă să nu le distrug și mai rău momentul cel unic. M-am așezat pe canapeaua din holul hotelului și-am stat să mă gândesc că jurămintele alea de la nuntă ar trebui schimbate. N-ar fi mai bine să jurăm că nu ne vom minți niciodată? Și că ne vom lovi cu adevărul peste ochi de fiecare dată? În loc să-ți jur iubire veșnică și să-i prostesc pe toți cei din jurul meu cu fericirea mea închipuită, nu mai bine îți spun că ajung la balamuc dacă o mai mimez mult?

Asta e părerea mea și mi-o asum!

P.S. Chiar vreau să vă întreb serios, voi ce vă mai spuneți după atâția ani de căsătorie în momentele în care sunteți singuri?

mihai_vasilescu_cuplu_tacere