Mâine, de dimineață până seara târziu, e ziua aia în care n-ai cum să nu observi în metrou, pe stradă, la coadă la mega, oriunde, calvarul cetățenilor bărbați care cară la buchetele alea de flori și la cutiile cu bomboane (în formă de inimă, desigur) de parcă se îndreaptă spre locul unde vor fi executați prin decapitare. Și pe bună dreptate, pentru că ce poate fi mai trist decât să-l sărbătorești pe Sfântu’ Valentin doar pentru că e 14 februarie și pentru că AȘA TREBUIE?

Nu, serios, oare ce-i face să creadă că dacă în celelalte 364 de zile (365, în anii bisecți) singura surpriză pe care i-au făcut-o nefericitei de lângă ei a fost un mesaj pe whatsapp cu „Coca, pune și tu de-o ciorbă, c-am plecat spre casă”, o vor face fericită pentru c-au venit într-o zi cu un buchet de flori și-o cutie de bomboane? În formă de inimă, desigur.

Pe ele le mai pot înțelege oarecum. Chiar dacă tot restul anului n-au avut parte decât de un voios „ura, Coca, gata ciorba?”, măcar speră săracele că florile alea și cutia de bomboane (în formă de inimă, desigur) le vor face fericite cât pentru celelalte 364 de zile (365, în anii bisecți) la un loc.

Well, uite de-aia cetățenii de genul ăsta care sărbătoresc doar pentru că așa trebuie și pentru că așa face toată lumea, mi se par la fel de triști și falși precum cei care țin post înainte de Paști și de Crăciun ca să se „purifice”. De parcă nu s-ar putea „purifica” în orice altă perioadă a anului.

Pentru că răspunsul corect la întrebarea „Unde te-a dus, fată, ăla al tău de Valentine’s Day?” ar trebui să fie ăsta: Nicăieri, oricum am ieșit de câte ori am avut chef, așa c-am stat frumușel acasă, ca să nu ne înghesuim prin cârciumi cu toți fraierii. Dar nu este.

Atât.