Ora nouă și șapte minute. Dimineața. Ea și el coboară scările la metrou. Eu sunt fix în spatele lor. Ea e blondă, frumoasă și înaltă. El nu e. Ea pășește ca o prințesă spre sala în care va fi încoronată regină. El doar se ține atârnat, ca un accesoriu inutil, de brațul ei. Repet, el se ține.

Ea la un moment dat se împiedică singură în propriile-i tocuri și e gata-gata să se întindă cât e de înaltă, de frumoasă și de blondă, pe trepte. În ultima clipă se prinde zdravăn de el și se redresează. Apoi se scutură de brațul lui, se uită cu infinit dispreț și-i spune duios:

– Ești idiot!

Iar el (vă jur că omul nu făcuse absolut nimic în afară de a se afla în dreapta ei la momentul nepotrivit), în loc s-o întrebe ceva despre sănătatea ei mintală și să-i sugereze să plece pachet la mă-sa, miorlăie jalnic:

 – Hai, mă, iubi…

Dacă scârba din privirea ei ar fi putut ucide, acum ați fi auzit la știri despre bărbatul omorât în mod misterios într-o stație de metrou din Capitală. Dar de data asta n-a fost să fie. Poate data viitoare.

Ce voiam să zic, întotdeauna, dar ÎNTOTDEAUNA, altcineva e de vină! Și, de obicei, e ăla mai slab pe care poți da vina liniștit. Mă rog, în cazul nostru vorbim degeaba, băiatul ăsta se vedea că pierduse partida numai după modul în se lăsa târât de braț ca un pudel scos la plimbare. Sunt curios doar dacă făcea la litieră sau trebuia scos în parc.

Alfel, v-am pupat și hepi valăntains la toată lumea, mai puțin celor care dețin ilegal cojones. 

mihai_vasilescu_altcineva_vina