Merg chiar în fața mea. Ea e… Nu, de fapt, ea nu mai e, a fost. Cândva, nu foarte demult, frumusețea a trecut tangențial pe lângă ea și-a ratat-o la mustață. Iar acum e doar umbră din ce-ar fi putut să fie. A rămas doar o șoricuță micuță, slabă, cu mâini muncite, care se uită speriată la EL.

O, da, EL! EL e capu’ la familie. Se simte de departe. După burtoaca-i revărsată peste pantalonii trei sferturi, după părul grizonant, după șosetele negre care-i acoperă genunchii, după adidașii albi impecabili, dar mai ales după fața acră și tonul arogant.

Între ei stă copilul. Un băiat, cam pe la zece ani așa, arată tot ca un șoricuț mic și slab, o ține de mână pe maică-sa și încearcă să zâmbească, dar nu e râsul lui.

Se ceartă. Nu, mint, nu se ceartă. EL (o, da, EL) o ceartă. Ea doar a încercat să spună ceva, n-am apucat să-mi dau seama ce. Pentru că EL (o, da, EL) a ridicat o mână, cu arătătorul întins disprețuitor spre ea, și-a cuvântat scurt și ferm:

– Toanto, de câte ori să-ți spun că pe Barbu Văcărescu nu oprește decât 5-ul?

Ea s-a uitat speriată la mine, eu întrebător la ea. Ea a lăsat ochii în jos și EL (o, da, EL) a mai scrâșnit scurt o dată:

– Haideți, dracului, mai repede!

Au plecat cu EL (o, da, EL) mergând imperial în față și ea târând de mână copilul ăla care încerca să zâmbească.

O scenă normală, dintr-o zi normală, într-o familie tradițională normală.

Din România.

mihai_vasilescu_familia_traditionala