Prin lumea teatrului bucureștean circulă un fel de legendă urbană. În sensul că nimeni nu poate să spună c-a fost de față când s-a întâmplat, dar toți jură că e reală. Până la urmă, nici nu mă interesează, e prea mișto ca să nu v-o las aici.

Așadar, se făcea că într-o preafrumoasă și liniștită duminică, la teatrul pentru copii se afla în plină desfășurare un spectacol de teatru pentru, ați ghicit, copii.

Acțiunea curgea lin, copiii râdeau și aplaudau, totul mergea ca la carte. Ba mai mult, spectacolul era pe alocuri și interactiv, tocmai ca să-i țină p-ăia mici în priză, să nu-i lase să se plicitisească. Nu de alta, dar o sală cu 2-300 de copii plictisiți și neatenți ar putea să-i pună mari probleme chiar și tatălui tâmplarului.

Mbun, deci după cum ziceam, din când în când actorii le mai puneau câte o întrebare, îi mai rugau să ridice mâinile, d-astea. Exact cum s-a întâmplat și când acțiunea spectacolului a ajuns la capturarea vrăjitoarei cea rea.

– Copii, am prins-o! Cum vreți s-o pedepsim ca să nu mai facă vrăji rele?

Și copiii au început să urle:

– S-o tragem de păăăr!

Actorii aprobau și ei, tot în cor:

– O tragem de păr. Și ce să-i mai facem?

Și copiii zbierau:

– S-o îmbrânciiim.

– O îmbrâncim. Și ce să-i mai facem?

Moment în care de pe la jumătatea sălii se ridică un băiețel care strigă hotărât cât îl țin plămânii:

– SĂ-I FUTEM UN BOCANC ÎN PIZDĂĂĂ!

– …

Ce voiam să zic, sigur e legendă, unde naiba s-au mai pomenit familii tradiționale românești în care să se întâmple așa ceva sau să se vorbească atât de porcos în fața copiilor? Neah, sigur-sigur e legendă.