Am scris alaltăieri un text despre Academia de Optimism. Așa am simțit eu că vreau să-i ajut pe oamenii ăia de-acolo care ajută la rândul lor niște copii ce suferă de boli incurabile, copii care astfel pot să spere sau măcar să vadă viața și altfel. Și-o fac bine, o fac așa cum ar trebui să fie făcute multe alte lucruri în țara asta, altfel n-aș fi scris.

Și-am crezut că articolul n-o să aibă niciun fel de efect. Știți cum e, mă gândeam că toți suntem sătui de problemele noastre sau că, agasați fiind de mulțimea de cazuri sociale din jurul nostru, nu mai avem chef și de altele. Mă gândeam că toată lumea așteaptă textele în care ne hăhăim, nu pe cele în care suntem maturi, serioși și implicați.

Și n-a fost așa. N-a fost deloc așa. Ați reacționat într-un fel care m-a făcut să mi încrețească pielea. Ați donat și prin sms și online, ați dat share, ați făcut tot ce-ați crezut voi că e mai bine pentru omuleții ăia care au nevoie de speranță și optimism. Ați reacționat de l-ați făcut și pe omul de la Hospice Casa Speranței, cel care se ocupă de proiect, să-mi scrie și să vă mulțumească. Un om pe care, repet, nu-l cunoșteam, nu-l cunosc nici acum. 

Iar pentru asta vă mulțumesc și eu și mă înclin! Vă multumesc și vă dau cuvântul meu de onoare că mi s-au umezit ochii acum când scriu asta. Dar cred că e de la praf sau de la curent sau ceva. Sunt bărbat, ce naiba, plâng doar când nu mă vede nimeni.

Cred că aici, în jurul acestui blog, e pe cale să se creeze una dintre cele mai mișto comunități din online-ul românesc. Și n-aveți idee cât de mândru și fericit mă simt.

Atât.

mihai_vasilescu_comunitate