Cred că prin clasa a opta eram. De fapt, nu cred, sigur într-a opta eram când am fost în excursie la Turnu Severin. Cică să vedem Hidrocentrala de la Porţile de Fier. Aiurea, toată lumea mergea pentru piața unde veneau sârbii. Acu’, poate voi nu știți, dar pe vremea aialaltă, când pe-aici nu se mai găsea aproape nimic, la sârbi era așa ca un fel de rai. Rai din care se milostiveau să ne mai vândă și nouă ce le prisosea. Hidrocentrala am văzut-o doar când am trecut cu autocarul pe lângă ea. Evident, nu s-a sinchisit nimeni să oprească.

Țin minte că mi-a dat mama o grămadă de bani la mine. Nu mai ştiu suma, dar sigur-sigur am avut peste 1000 de lei. Toți numai ai mei. Mă rog, aproape toți. Mi-a zis că n-o interesează pe ce-i cheltui, cu condiția să-i aduc și ei două pungi de Vegeta. Atât. Rezonabil, aș zice, foarte rezonabil. Vegeta aia nu făcea mai mult de 100 de lei.

Şi-am ajuns la Turnu Severin în piaţa unde veneau sârbii. Sfinte tâmplar, n-aveți idee cum arăta locul ăla pentru un copil care nu mai ținea minte când mâncase ultima oară ceva dulce! Raiul, raiul pe Pământ. Zeci de feluri de ciocolată, sute de tipuri de bomboane sau gumă de mestecat, plus o grămadă de alte chestii pe care în mod normal nu le vedeam nici macar în poze. Păi când am ochit pe o tarabă Nutella (sau o chestie care semăna) mi-au dat lejer lacrimile de bucurie.

Bref, am cheltuit absolut toţi banii, până la ultimul leuţ, doar pe dulciuri. Toţi, toţi, toţi. Nu vă puteţi imagina ce-am putut să-mi cumpăr. Şi mai ales câte. Aveam o pungă imensă plină cu nici nu te duce mintea ce şi abia aşteptam să ajung acasă să le mănânc încet, în tihnă. Partea mai nasoală este că, evident, am uitat complet de Vegeta maică-mii. Și mi-am mai adus aminte doar în secunda în care, odată întors, m-a întrebat pe un ton care nu-mi mirosea a bine deloc:

– Da’ Vegeta n-ai luat?

Brusc, mi-a picat faţa. De blestemata aia de Vegeta uitasem complet. Nici măcar n-am mai avut puterea să mint că n-am găsit sau că mi-a confiscat-o miliția sau orice. Am lăsat capul în jos și cred că am mai apucat doar să îngân un “am uitat” pierit.

Bătaie n-am luat. Cred. Nu sunt extrem de convins. În schimb am foarte limpede imprimată pe retină imaginea maică-mii ridicând punga mea plină ochi cu dulcuri și izbind-o de parchet. Iar și iar. Până s-a făcut zob tot ce era în ea. Zob, zob, zob. Dar nu s-a oprit nici atunci. Practic nu s-a lăsat până n-a umplut sufrageria cu resturi de diverse dimensiuni din ceea ce cu câteva minute mai înainte fusese punga mea cu dulciuri de la sârbi.

Apoi s-a uitat crunt la mine și mi-a comunicat sec:

– Nu pleci de-aici până nu strângi tot, lună să faci!

Ceea ce până la urmă n-ar fi fost o veste atât de rea, una peste alta, scăpasem aproape ieftin. Vestea rea a venit abia când m-am dus să iau aspiratorul din debara. Știți, în epoca de aur în comerțul socialist se găsea un singur tip de aspirator, “Ideal” pe numele lui, care avea prostul obicei să se strice când ți-era lumea mai dragă. De două ori mergea, o dată nu. Well, asta era una dintre dățile când nu. I se duseseră cărbunii de la electromotor. Nu râdeți, că nu e glumă, care ați prins vremurile alea știți exact despre ce vorbesc.

N-aveți idee cât m-am chinuit. Mi-aș fi donat un rinichi pentru un aspirator d-ăsta portabil, cu mii de accesorii, cum se găsesc azi pe toate drumurile. În urma “dezastrului” se împrăștiaseră bucăți și firimituri prin toată sufrageria. Ia-le cu mâna și cu mătura dacă poți. Nu mai știu câte ore am muncit. Știu doar că din când în când apărea distinsa mea mamă la locul “măcelului”, arunca câte un ochi critic și dispărea de unde venise.

Până la urmă am terminat. Sau așa credeam eu, până a venit maică-mea să ia în primire lucrarea. Vulpe bătrână, s-a aplecat și mi-a arătat că sub canapea nu curățasem și să fac bine să reglez acest neajuns. Care canapea nu era ce vă imaginați voi, era un monstru imens pe care nu l-aș fi putut clinti din loc nici dac-aș fi fost campion mondial la haltere, stilul smuls.

Alte două ore pierdute. Unde ajungeam cu mâna, am rezolvat relativ repede. Pentru bucățelele care săriseră mai în spate, a trebuit să apelez la… pliciul de muște. Dap, era singurul obiect din casă care avea loc în spațiul ăla strâmt și care mai dădea și randament la scos bucăți de ciocolată și de bomboane. Practic, pliciul ăla era pe post de duză de-aia îngustă de aspirator. Doar că nu aspira.

Singura parte bună este că, pe întreg parcursul operațiunii, pusesem la păstrare tot ce era bucată mai zdravănă, mai cu “carne” pe ea. Bine, ca să fiu sincer, a fost singurul moment în care m-am bucurat pentru cărbunii ăia de la electromotor stricați. Păi cum mai mâncam eu bunătate de resturi din sacul aspiratorului dacă nu era stricat? Așa, le-am pus bine și le-am devorat a doua zi. Cu lingurița. Un deliciu.

Ce voiam de fapt să-ntreb. Cam cât credeți voi c-ar fi durat tot supliciul meu dac-aș fi avut la îndemănă un Handy Duo de la Dirt Devil, adică acest instrument pe cât de simplu, pe atât de util? Instrument pe care fratele vostru, în amintirea acelor vremuri de glorie, îl folosește cu real succes la aspirat părul de pisică (păr care are prostul obicei să ajungă în cele mai neașteptate locuri din casă) și la curățat periodic mașina. Unde mai pui că la șmecheria asta, nu știu cum naiba, dar nu se strică niciodată cărbunii de la electromotor.

Numa’ zic.

mihai_vasilescu_aspirator