Parcagiul (parcaNgiul?) îmi face semne largi spre locul liber pe care îl văzusem și eu. Plm, încă nu-s orb, când caut un loc parcare într-o parcare, am prostul obicei să le văd p-alea libere. Mă rog, nici nu e foarte greu, am o bănuială că nu-ți trebuie studii se specialitate sau ceva. Parchez și cobor igonorându-l suveran, dar omu’ trece lejer peste acest aspect:

– Așa, șefule, las-o aici că am io grijă de ea.

Mno, eu am făcut tot ce-am putut să nu ducem discuția în zona asta. Da’ n-ai cu cine. Așa că mă întorc spre el cu fața aia a mea scârboasă. Și, credeți-mă, dacă nici eu nu mă pricep să fac o față de arogant infect, nu se mai pricepe nimeni. Îmi iese de minune. Poți sa juri că sunt cel puțin os princiar și din reflex te uiți în jur să vezi când îmi apare valetul. Sau valeții, că n-are cum să fie doar unul. În plus, am ridicat și o sprânceană a mirare. P-aia dreaptă.

– Adică ce-i faci? O speli? Îi verifici presiunea în cauciucuri? Îi cureţi geamurile? Îmi reglezi relantiul? Ce căcat îi faci?

Ăla se uită la mine ca la un picat din lună:

– Nu, șefule, ca să nu ţi-o zgârie cineva sau să umble la ea.

– Dar de ce crezi tu că mi-ar zgâria cineva mașina în parcare? Și de ce să umble la ea?

Pauză. Lungă. Citesc pe fața lui că e complet deconcertat de informațiile primite și încearcă din greu să le compileze. Profit de clipa de năuceală și mă întorc sa plec în plină glorie. Moment în care aud din spate:

– Trebuia să zici de la-nceput că nu vrei să lași nimic, chitrosule.

Am dat din mână suveran și mi-am văzut de treabă. Chitros, nechitros, ghici ce, la întoarcere am constatat că nu-mi umblase nimeni la mașină si nici nu mi-o zgâriase cineva.

mihai_vasilescu_parcagiu

sursa foto