N-am scris eu textul ăsta. Nici nu aveam cum. Și sper să nu fie nevoie vreodată să scriu ceva asemănător. Atât mai vreau să spun, domnul care l-a scris are 77 de ani. M-aș bucura să pot scrie și eu la fel la aceeași vârstă. 

Am aflat că sufăr de boala Parkinson în 2007, după o zi foarte obositoare la serviciu. Am ajuns la Spitalul Universitar unde am fost diagnosticat pe loc și am primit un tratament. Boala a evoluat, cred că la început pe fond emoțional, după ce a decedat mama și apoi soția, iar copii au plecat în străinătate.

Este o boală destul de grea pe care singur nu poți să o duci, îți ia tot suflul și toată puterea. Sunt momente în care te blochezi, momente în care pentru câteva secunde parcă ai picioarele înfipte în beton și nu te poți mișca. De multe ori mi se întâmplă să îmi ia și două ore să mă pregătesc pentru a ieși din casă.

Totuși, în fiecare zi lupt cu viața, astfel încât să nu depind de nimeni. Așa mi-am făcut un program de mers pe jos, scriu foarte mult, pentru că mi se deformează scrisul și fac tot tot felul de activități: mă întâlnesc cu prietenii, joc șah, merg la cumpărături, merg la biserică. Încerc să fiu activ cât mai mult posibil. Nu vreau să fiu o povară, lupt pentru acest lucru și pentru că vreau să îmi revăd nepoții.

Chiar dacă sufăr de această boală mi-am propus să vizitez trei locuri de mare însemnătate pentru mine și mă bucur că am reușit. Primul a fost Marele Canion și să văd cum este viața în SUA, acolo unde locuiește fiul meu.

Al doilea loc a fost la muntele Athos, unde cel de-al doilea fiu al meu este călugăr. Și apoi Ierusalim, una dintre marile dorințe pe care am reușit să o îndeplinesc anul acesta. Deși am fost cu un grup de persoane mai tinere și am mers câte 7 – 8 ore pe zi în pelerinaj, mă bucur că am reușit să îl duc la bun sfârșit. Fără ajutorul lor în ultimele două zile nu aș fi reușit. Iar acum chiar țin legătura cu câțiva dintre ei și ne mai întâlnim în București.

Am o mare pasiune pentru șah și joc frecvent pe calculator și de asemenea pentru muzică. Am o colecție de plăci cu diverse genuri muzicale.

Sper să mă simt atât de bine încât să ies la plimbare cu bicicleta prin cartier, iar mai nou, mi-am cumpărat o mică mașină de cusut. Vreau să mă apuc să cos pentru că este un bun exercițiu de îndemânare și vreau să fiu independent cât mai mult timp posibil.

Am avut norocul să fiu înconjurat de oameni minunați, săritori. Întotdeauna primesc ajutor atunci când urc în autobuz, sau când cobor, sunt ajutat cu bagajele de la piață.

Viitorul unui pacient cu boala Parkinson nu este ușor și trebuie să acceptăm că va fi din ce în ce mai greu. Crizele se accentuează și este foarte greu, psihic, dacă nu ai pe cineva cu care să schimbi o vorbă, care să te ajute.

Îi îndemn pe toți cei care suferă de această boală, și nu numai, să iasă afară, la aer curat, să se miște cât mai mult, să socializeze.

Cu drag,

Dumitru Albină

Am găzduit acest text special pentru ajuta la conștientizarea acestei boli, Parkinsonul. Pentru că datorită stresului și vremurilor pe care le trăim, în ultimii ani s-a observat o scădere dramtică a vârstei la care este diagnosticată. Una din 20 de persoane prezintă simptome în jurul vârstei de 40 de ani.

Este foarte important să-i observăm pe cei din jur și dacă prezintă simpotme ce ne-ar putea duce cu gândul la Parkinson să-i ducem la control.

Tremorul este cel mai cunoscut simptom al bolii Parkinson, dar această afecţiune înseamnă mult mai mult: rigiditatea mişcărilor, instabilitatea posturală, tulburări de vorbire şi chiar tulburări cognitive.

Deși maladia nu este reversibilă, descoperită din timp se poate ține sub control și cu ajutorul medicului neurolog, pacienţii pot avea o viaţă activă, mulţi ani după stabilirea diagnosticului.

Aveti grijă de voi și de cei dragi!

mihai_vasilescu_parkinson

sursa foto