3,960 cititori

O poveste ca oricare alta. Sau nu.

N-am scris eu textul ăsta. Nici nu aveam cum. Și sper să nu fie nevoie vreodată să scriu ceva asemănător. Atât mai vreau să spun, domnul care l-a scris are 77 de ani. M-aș bucura să pot scrie și eu la fel la aceeași vârstă. 

Am aflat că sufăr de boala Parkinson în 2007, după o zi foarte obositoare la serviciu. Am ajuns la Spitalul Universitar unde am fost diagnosticat pe loc și am primit un tratament. Boala a evoluat, cred că la început pe fond emoțional, după ce a decedat mama și apoi soția, iar copii au plecat în străinătate.

Este o boală destul de grea pe care singur nu poți să o duci, îți ia tot suflul și toată puterea. Sunt momente în care te blochezi, momente în care pentru câteva secunde parcă ai picioarele înfipte în beton și nu te poți mișca. De multe ori mi se întâmplă să îmi ia și două ore să mă pregătesc pentru a ieși din casă.

Totuși, în fiecare zi lupt cu viața, astfel încât să nu depind de nimeni. Așa mi-am făcut un program de mers pe jos, scriu foarte mult, pentru că mi se deformează scrisul și fac tot tot felul de activități: mă întâlnesc cu prietenii, joc șah, merg la cumpărături, merg la biserică. Încerc să fiu activ cât mai mult posibil. Nu vreau să fiu o povară, lupt pentru acest lucru și pentru că vreau să îmi revăd nepoții.

Chiar dacă sufăr de această boală mi-am propus să vizitez trei locuri de mare însemnătate pentru mine și mă bucur că am reușit. Primul a fost Marele Canion și să văd cum este viața în SUA, acolo unde locuiește fiul meu.

Al doilea loc a fost la muntele Athos, unde cel de-al doilea fiu al meu este călugăr. Și apoi Ierusalim, una dintre marile dorințe pe care am reușit să o îndeplinesc anul acesta. Deși am fost cu un grup de persoane mai tinere și am mers câte 7 – 8 ore pe zi în pelerinaj, mă bucur că am reușit să îl duc la bun sfârșit. Fără ajutorul lor în ultimele două zile nu aș fi reușit. Iar acum chiar țin legătura cu câțiva dintre ei și ne mai întâlnim în București.

Am o mare pasiune pentru șah și joc frecvent pe calculator și de asemenea pentru muzică. Am o colecție de plăci cu diverse genuri muzicale.

Sper să mă simt atât de bine încât să ies la plimbare cu bicicleta prin cartier, iar mai nou, mi-am cumpărat o mică mașină de cusut. Vreau să mă apuc să cos pentru că este un bun exercițiu de îndemânare și vreau să fiu independent cât mai mult timp posibil.

Am avut norocul să fiu înconjurat de oameni minunați, săritori. Întotdeauna primesc ajutor atunci când urc în autobuz, sau când cobor, sunt ajutat cu bagajele de la piață.

Viitorul unui pacient cu boala Parkinson nu este ușor și trebuie să acceptăm că va fi din ce în ce mai greu. Crizele se accentuează și este foarte greu, psihic, dacă nu ai pe cineva cu care să schimbi o vorbă, care să te ajute.

Îi îndemn pe toți cei care suferă de această boală, și nu numai, să iasă afară, la aer curat, să se miște cât mai mult, să socializeze.

Cu drag,

Dumitru Albină

Am găzduit acest text special pentru ajuta la conștientizarea acestei boli, Parkinsonul. Pentru că datorită stresului și vremurilor pe care le trăim, în ultimii ani s-a observat o scădere dramtică a vârstei la care este diagnosticată. Una din 20 de persoane prezintă simptome în jurul vârstei de 40 de ani.

Este foarte important să-i observăm pe cei din jur și dacă prezintă simpotme ce ne-ar putea duce cu gândul la Parkinson să-i ducem la control.

Tremorul este cel mai cunoscut simptom al bolii Parkinson, dar această afecţiune înseamnă mult mai mult: rigiditatea mişcărilor, instabilitatea posturală, tulburări de vorbire şi chiar tulburări cognitive.

Deși maladia nu este reversibilă, descoperită din timp se poate ține sub control și cu ajutorul medicului neurolog, pacienţii pot avea o viaţă activă, mulţi ani după stabilirea diagnosticului.

Aveti grijă de voi și de cei dragi!

mihai_vasilescu_parkinson

sursa foto

34 de păreri la “O poveste ca oricare alta. Sau nu.

  1. Vă înțeleg perfect. Tatăl meu are această boală. E cumplită! Și simte o nevoie acută de a fi încă util și a face mișcare. Deși mi s-a reproșat că nu fac bine, acum în mini-vacanța asta mi-am dus copilul la el. Fiul meu are 9 ani și în primii doi ani din viața, tata mi-a ținut locul de mamă. Între ei este o relație atât de specială că n-ai cum să nu observi nevoia unuia față de celălalt. O mână de copil pusă pe mâna aia tremurândă face cât nu pot descrie în cuvinte.

    Comentariu beton! Thumb up 67 Thumb down 0

  2. Textul ăsta imi amintește de bunicul meu. Nu mai e. Și nici n-a avut Parkinson. A avut un atac cerebral în urma căruia a rămas paralizat pe partea dreaptă. Dar s-a străduit din răsputeri sa se descurce singur și să nu depindă de nimeni. Și și-a găsit tot felul de ocupații care să-i umple viața și sa-l ajute să-și recapete într-o oarecare măsură mobilitatea.
    Și mă bucur nespus că l-am cunoscut și o parte din copilărie mi-am petrecut-o cu el, învătând de la el.
    Mă bucur când aud că mai sunt oameni care își lasă copiii să se bucure de bunicii lor. Care nu-și lasă copiii la bunici doar pentru că sunt niște bone fără plată si pe care iși mai și permit apoi să-i bombăne că nu au urmat întocmai regulile stabilite de ei….

    Comentariu beton! Thumb up 21 Thumb down 0

  3. Bunica mea suferea şi ea mereu când din pricina tremurului nu reuşea să-şi ducă lingura cu supa la gură. Noi, copii fiind îi spuneam c-o ajutăm. Uneori plângea şi ne spunea doar să-i strângem mâna şi aşa cu ajutorul nostru mai ajungea cu lingura cu supă la gură. Dar aşa e, era o femeie activă, luptătoare şi nu s-a lăsat învinsă de boală.
    Domnului care a scris textul îi doresc multă putere de a lupta cu boala.

    Comentariu beton! Thumb up 11 Thumb down 0

    • @9, sper să citească. Ar fi mișto.

      Îţi place sau nu: Thumb up 10 Thumb down 0

  4. Mihai, am inceput sa scriu de vreo 4 ori, de fiecare data altceva…. Dar nu iese ceea ce vreau eu sa spun, asa ca o sa o las asa cum curge… Multumesc domnului respectiv ca exista… Daca el poate lupta cu boala asta necrutatoare, si noi toti ceilalti suntem datori sa infruntam cu fruntea sus ce ne pune viata in fata. Ma inclin adanc.

    Comentariu beton! Thumb up 22 Thumb down 0

    • @catalin fdd, da, da, ar trebui să ne fie rușine când credem că “avem probleme”. Astea-s problemele, nu de ce a întârziat metroul.

      Comentariu beton! Thumb up 14 Thumb down 0

  5. Domnule Dumitru Albină, rămâneți ceea ce ne-ați dovedit că sunteți: un învingător! Multă sănătate, păstrați-vă optimismul și vă doresc să vă puteți duce la bun sfârșit toate planurile. Respectul meu.

    Comentariu beton! Thumb up 13 Thumb down 0

    • @Dany, sper să citească textul ăsta. Așa ar trebui.

      Îţi place sau nu: Thumb up 7 Thumb down 0

  6. Bunica-mea are parkinson. Maica-mea are grija de ea insa nu simte ca ar trb sa o faca (nora-soacra). Eu incerc sa o inteleg, nu am cateodata rabdare, dar stiu ca se bucura sa ma vada si merg mereu de cate ori pot si ajung in provincie sa o vad. Si capat si rabdare totodata cu ea. Iar ea vede asta. Are si coxatroza, nu poate iesi din casa. Totusi, spala (baga la masina de spalat), intinde rufe, face de mancare si merge cat poate prin casa, ture de du-te vin-o, poate si-o reveni…

    Îţi place sau nu: Thumb up 10 Thumb down 0

    • @Alexandru, well… să fie cu viață lungă, man!

      Îţi place sau nu: Thumb up 5 Thumb down 0

  7. In cazurile ăstea important este să nu renunți la credința că poți fi mai presus de boală. Restul e tăcere. Și luptă cu propria-ți persoană.
    Sănătate multă domnului Albină. Și putere.

    Îţi place sau nu: Thumb up 7 Thumb down 0

    • @Sabina, mi-a plăcut asta cu “mai presus de boală”.

      Îţi place sau nu: Thumb up 4 Thumb down 0

  8. Acum trei ani am suferit un traumatism cranio-cerebral la cap în urma unei bătăi de stradă..Am crezut că e ceva minor,după multele cicatrici,copci și operații pe care le am .Dar nu e.Ca să scriu un comentariu aici mă concentrez mult pentru că vreau să fiu coerent și corect gramatical .Iau antidepresive,pastile pentru somn ,vasodilatatoare și calmante ca să pot funcționa normal.Recunosc că am pus comentariul după ce am dus o luptă cu cel mai mare adversar al meu,eu,dacă să îl pun sau nu .L-am pus nu din a cere milă sau înțelegere,ci pentru a vă face să înțelegeți că sunt oameni ,pentru care fiecare zi e o luptă.

    Comentariu beton! Thumb up 56 Thumb down 1

    • De unde sfântul a apărut dislike-ul ăsta? Și pentru ce???

      Comentariu beton! Thumb up 21 Thumb down 0

    • @VictorR, poate l-a dat cineva din greșeală. Mă gândesc că n-ai cum să fii atât de idiot încât să haterești așa ceva.

      Comentariu beton! Thumb up 11 Thumb down 0

    • Faptul că până în acest moment nu și-a cerut nimeni scuze că a dat dislike, că a fost o eroare…, că mm, e clar că e cineva atât de animal încât să facă lucrul ăsta.

      Îţi place sau nu: Thumb up 10 Thumb down 0

    • @Paco, păi și te surprinde atunci, că dimineața, la ceai, ești întrebat dacă ești vesel, dacă ai dormit bine, dacă te doare capul?!…..

      Comentariu beton! Thumb up 11 Thumb down 0

    • @Paco, omule, respect!

      Îţi place sau nu: Thumb up 5 Thumb down 0

  9. Deși sunt convins că la 77 de ani voi fi deja demult oale și ulcele, totuși, dacă printr-o minune ajung la vârsta asta, aș vrea să am atitudinea și voința domnului Albină. Respect!

    Se dezbate încă. Ce zici? Thumb up 11 Thumb down 1

    • @Ionut, așa cum am zis deja, ȘI EU!

      Îţi place sau nu: Thumb up 5 Thumb down 0

    • Ionut, ai sa vezi ca 77 de ani nu sint prea multi..

      Îţi place sau nu: Thumb up 7 Thumb down 0

  10. Mama mea are Parkinson. Este cea mai activa persoana pe care o cunosc. Are cea mai frumoasa gradina, pe care o ingrijeste ca pe un copil, si mai are grija si de tatal meu operat de cancer. Este cel mai bun exemplu de vointa, empatie, ambitie si determinare pe care Dumnezeu mi-l putea da. Ii multumesc in fiecare zi pt ea!
    Respect domnule si multa sanatate!

    Comentariu beton! Thumb up 19 Thumb down 0

  11. 1. Ah, ce lecție!
    2. Am cunoscut acum 28 de ani un om suferind de Parkinson. Stranietatea situației vremurilor acelea consta în faptul cu domnul Apachiței (nu-i ascund numele din două motive: primul e acela că l-am respectat mult și consider că poate fi pomenit și aici nu doar într-un document prăfuit al armatei și al doilea rând cred c-a murit așadar nu știu dacă l-ar mai deranja publicitatea) era militar. Ofițer superior. Sistemul ăla nenorocit îl ținea prizonier în meseria asta deși suferea vizibil. Eram tineri și proști (acum am îmbătrânit și-atât!) și cruzi: râdeam de el când îl vedeam cum se chinuie să țină nenorocirea aia de microreceptor de aparat telefonic de campanie ATI-52 în mână și să vorbească la el, deși numai în dreptul gurii nu stătea drăcovenia (@diabolic sigur știe despre ce vorbesc). Imediat după decembrie 1989 a reușit să iasă la pensie. Așadar știu puțin despre ce e vorba.
    Concluzionând, vă doresc multă sănătate!

    Îţi place sau nu: Thumb up 8 Thumb down 0

    • @VictorR, well… bine că s-au mai schimbat vremurile cât de cât.

      Îţi place sau nu: Thumb up 3 Thumb down 0

  12. Bunica mea a avut cancer de san, Alzheimer si a facut atac cerebral. Din persoana care era, nu mai ramasese decat o amintire, dar mama mea a ingrijit-o si i-a prelungit pur si simplu viata. A tras de ea pana cand pur si simplu nu s-a mai putut. Pe mine si pe tata ne paste probabil Alzheimerul.

    Îţi place sau nu: Thumb up 5 Thumb down 0

    • @Mihaela, poate nu vă paște.

      Îţi place sau nu: Thumb up 3 Thumb down 0

  13. Tot respectul meu pt dansul. Este o lupta acerba iar cand a spus de sah mi-am amintit de anii facultatii. Am locuit o perioada, pe timpul facultatii la un unchi prin alianta care avea aceasta boala nemiloasa. Jucam impreuna sah, ii dadeam pastilele pt ca nu reusea sa le mai ia, ii punem picaturi in ochi pt ca nu mai putea face asta. Fost colonel in securitate, oarecum contra sistemului, turnat, prins si batut, evident aruncat afara din securitate si de atunci i s-a tras totul. Inchei cu ceea ce ai spus acum cateva zile: “intotdeauna se poate mai rau”.

    Îţi place sau nu: Thumb up 7 Thumb down 0

  14. Mihai, e prima oara cand dau o inimioara unei postari de-a tale. Am citit-o de vreo patru ori, la fel si comentariile. Domnului, lui Paco si altora ce au povesti de viata deloc simple – nu sunteti singuri. Mai veniti pe aici pe la Mihai, mai facem haz de necaz, mai una, alta, important e sa stiti ca suntem alaturi de voi, fie si printr-o gluma. Tocmai ce-am iesit din tura de noapte, mi-e cam greu capul, dar cred ca se intelege ideea 🙂

    Îţi place sau nu: Thumb up 10 Thumb down 0

  15. „Alo! Bună ziua! Sunteţi dl. Dan Răican?“

    „Da, eu sunt. Cu ce vă pot ajuta?“

    „Ştiţi, eu am fost diagnosticat recent cu Parkinson. Şi nu ştiu ce să fac! Sunt într-o stare foarte rea. Mă simt doborât, pur şi simplu…“

    Un astfel de apel telefonic nu este deloc ceva ieşit din comun pentru bărbatul de 54 de ani din Deva. Şi nu-i este deloc necunoscută nici starea în care se află cel care tocmai l-a sunat.

    Într-o după-amiază călduroasă de august a anului 2002, ofiţerul Dan Răican părăsea năucit Spitalul Bagdasar Arseni, din Bucureşti, îndreptându-se către Gara de Nord. Ar fi trebuit să ia trenul spre casă, dar, în acel moment, nici măcar acest gând nu mai era clar pentru el. S-a aşezat pe unul dintre scaunele libere din gară, privind lumea din jurul său, o lume care avea cu totul alte conotaţii decât atunci când o întâlnise la venire, în aceeaşi gară. Era o lume din care el nu mai simţea că face parte – el nu mai putea fi nici zâmbitor, nici fericit, nici agitat de vreo problemă măruntă… De fapt, nu se mai simţea un om, ci doar un bolnav de o boală incurabilă. Doctoriţa îi spusese că suferă de Parkinson. Lacrimile au început să se reverse pe obrajii bărbatului de 40 de ani, căruia nu-i mai păsa de priviri­le curioase, aruncate în fugă de călă­tori, aşa cum se gândea că nici vieţii nu-i mai pasă de el. A plâns amar, a plâns mult, iar când a luat hotărârea să se ridice şi să plece, nu s-a dus acasă la soţie şi la copil, ci a sunat-o pe o mătuşă şi a rugat-o să-l găzduiască pentru o zi-două. „Nu-mi doream decât să merg undeva, unde nimeni nu-mi pune întrebări, şi să mă liniştesc“, povesteşte Dan Răican.

    Primele semne ale bolii au apărut în luna ianuarie a anului 2000. „Începusem să şchio­pătez un pic cu piciorul stâng şi aveam din ce în ce mai puţină forţă în mâna stângă“, îşi aminteşte bărbatul.

    S-a dus la un spital unde i s-au făcut o serie de analize şi investigaţii, inclusiv un RMN. Şi cum medicii nu şi-au dat seama care ar fi problema, i-au pus diagnosticul de accident vascular cerebral şi, timp de un an şi jumătate, Dan a primit tratament pentru această afecţiune.

    „În acea perioadă problemele s-au agravat, fiindu-mi afectată şi partea dreaptă a corpului. Mă deplasam tot mai greu“, spune Dan.

    Până la urmă, un medic l-a sfătuit să meargă la spitalul din Bucureşti, unde, după o nouă serie de analize şi investigaţii, a fost diagnosticat cu Parkinson şi a primit tratament.

    Dar deznădejdea pusese stăpâ­nire pe mintea lui. În încercarea de a contracara efectele bolii, Dan s-a hotărât să nu respecte tratamentul şi să ia cantităţi mai mari din ceea ce i se prescrisese. Starea generală proastă generată de boală a avut repercusiuni asupra vieţii de familie a lui Dan, el divorţând în 2003, dar şi asupra serviciului, fiind trecut în rezervă, cu o pensie modestă.

    „Eram într-o stare de negare. Nu voiam să accept că sunt bolnav şi să mă împac cu si­tuaţia“, spune el.

    În încercarea de a mai câştiga ceva bani, Dan s-a făcut detectiv particular, iar apoi, pentru că în acest domeniu lucrurile nu mergeau prea bine, s-a apucat să completeze chestionare pentru diverse sondaje de opinie.

    Dar, în anul 2006, lucrurile aveau să se schimbe. Atunci a auzit pentru prima dată de „stimularea cerebrală cu electrozi“ pentru pacienţii cu boala Parkinson şi atunci a ajuns pentru prima dată în cabinetul medicului neurolog Bogdan Popescu.

    „Mi-a dat un nou tratament, iar eu din nou am încercat să iau mai mult decât mi s-a prescris. Aveam senzaţia că doar aşa pot să rămân activ cât mai mult timp. Dar dr. Bogdan Popescu şi-a dat seama şi mi-a spus că nu se mai ocupă de mine dacă nu respect întocmai medicaţia dată de el. Aşa că am devenit un pacient cuminte“, poves­teşte Dan Răican. Dar poate cea mai bună idee pe care i-a transmis-o medicul pacientului său a fost aceea de a se implica într-o activitate care să-l ajute să-şi accepte boala. Aşa a luat naştere Asociaţia Antiparkinson. Aceasta este singura organizaţie de pacienţi indepen­dentă, care reprezintă şi apără interesele celor 72.000 de bolnavi de Parkinson din România.

    „A fost şi este modul meu de a lupta cu boala. Iar din momentul înfiinţării asociaţiei am avut un gând constant, care m-a însoţit în tot ceea ce am făcut: «Hai, că poţi!»“, spune Dan.

    Astăzi s-ar putea umple pagini întregi cu realizările acestui om, care are grijă de alte mii de oameni asemenea lui. Dan Răican a scris patru cărţi despre Parkinson, a organizat zeci de conferinţe şi acţiuni de conştientizare pentru societatea civilă, a mai înfiinţat câteva filiale ale asociaţiei şi a luat peste 20 de premii pentru campaniile derulate. Dar, din tot ceea ce a făcut, cel mai important lucru i se par a fi întâlnirile la care au participat şi pacienţii şi medicii. „Este foarte important ca bolnavii să poată pune întrebări la care să li se răspundă clar“, spune Dan Răican.

    Asta nu înseamnă însă că nu primeşte cel puţin patru telefoane pe zi de la oameni care abia au aflat că suferă de Parkinson, sau de la rudele bolnavilor, sau de la pacienţi care trec prin stări proaste…

    „Pentru mine, cel mai greu e dimineaţa, până îşi fac efectul medicamentele. Un timp nu mă pot mişca aproape deloc. Unii au descris boala, ca fiind un mod de a încerca să mergi cu maşina cu frâna de mână trasă“, spune Dan.

    Dar, cumva, în fiecare dimineaţă el reuşeşte să mişte „maşina“, deşi „frâna“ e trasă, cu îndemnul „Hai, că poţi!“, îndemn care îl transmite tuturor celor care îl sună sau vin să vorbească cu el
    Raican Dan 0745231153

    Îţi place sau nu: Thumb up 1 Thumb down 0

Sus

Leave a Reply to catalin fdd Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.