Săptămâna asta am si eu olecuță de concediu. Motiv pentru care nu știu cât de prezent voi fi pe-aici. Dar stați liniștiți, azi v-am lăsat pe mâinile… ăăă… pricepute ale Elenei. Mă rog, așa se laudă ea, cum că ar avea mâini pricepute. Să nu mă întrebați la ce, că nu vreau să mă gândesc. În schimb, puteți s-o întrebați direct pe dumneaei. Textul de mai jos îi aparține. Atenție, e serios. Cred că iar a supărat-o cineva.

Suntem crescuţi și educați într-o cultură care propovăduieşte monogamia şi condamnă infidelitatea, indiferent de religie, culoare sau sex. Societatea a ales să perpetueze în timp și spațiu această regulă și s-a asigurat că va avea adepți care vor fi atenți la orice pas călcat strâmb.

Ulterior, tot societatea a decis că această regulă, ca oricare alta, este făcută ca să fie încălcată. A revenit asupra deciziei, dar a stabilit clar că adulterul este un domeniu de activitate doar al bărbatului. Și i l-a înscris în „codul muncii” oferindu-i-l în exlusivitate, pus în pălăria pe care și-o ridică de jos, o scutură și pleacă mai departe liniștit.

Tocmai de aceea lucrurile se schimbă radical dacă acest lucru este făcut de o femeie. Toleranța față de acest sacrilegiu înfăptuit, doamne ferește, de o femeie, este zero către minus infinit. Ăsta trebuie neapărat pedepsit. Prin divorț, castrare sufletească și stigmatizare.

În „decizia” asta, însă, societatea a omis însă un lucru esențial: nu suntem identici! Egali se pare că nici atât. Oricât de mult am vrea să fie așa, n-o să ne iasă niciodată. Cei ce au decis asta n-au înțeles că fericirea o trăim individual. Unic! Doar nevoia de a o împărtăși se face la dublu.

Așa că noi, femeile, am căpătat această obsesie numită fidelitate. Și n-am impus-o doar partenerului nostru, ci am lărgit spectrul de aplicare a acestei reguli vitale către toate celelalte surate. Cumva, orice apariție tulburătoare pe o rază mai mica de 100 de metri în jurul celui pe care îl iubim, ne face să ne pierdem mințile. Ne punem imediat roba de judecător și dăm decizia finală: o curvă!

Avem tatuate pe creier jurămintele făcute pentru o viață în doi și ne simțim foarte îndreptățite să credem că doar așa vom fi fericite. Și dacă noi suntem fericite, atunci musai trebuie să fiți și voi, bărbații. Fără drept de apel!

Este extrem de complicat să ne facă cineva să întelegem că „împreună” nu înseamnă sentimente identice. Noi ne-am asumat odata cu viața în doi și faptul că putem vorbi în numele partenerului nostru. Cum, iubirea nu ne face egali? I-auzi! Pentru că ne exprimăm diferit?! Ce să-ți povestesc. Ce dacă sunt voci care spun că nici chiar preferințele sexuale nu ni le exprimăm identic și că unii vor mai mult în timp ce alții pot trai cu puțin. Sau deloc. Noi vrem “egalitate în doi” și dacă n-o primim ne simțim înșelate. Fără să ne gândim că de fapt asta se întâmplă din cauza aşteptărilor noastre setate de niște reguli impuse, nu din cauza faptelor celuilalt. Pentru că nu adulterul în sine ne omoară sentimentele, ci obsesia fidelității. Mi-ai promis “până ce moartea ne va despărți”, atunci așa să faci că altfel te ia mama naibii, iubitule! Se-aude?

Suntem fiecare dintre noi exact așa cum vrem să fim. Și cum alegem. Dacă fidelitatea este cel mai important lucru în viată, mai important decât toate celelalte lucruri pe care ţi le poate oferi o relaţie, alegi în consecinţă. Dacă, dimpotrivă, relaţia îţi oferă lucruri mai importante pentru tine decât fidelitatea, iarăşi alegi în consecinţă. Pentru că întotdeauna dreptul de a decide ce este mai bine pentru tine îți aparține. În totalitate!

mihai_vasilescu_balanta_relatie