Până în acel moment fusese o zi normală în cooperativa unde dădeam cu sapa. Mai precis până în momentul în care managerul general a ridicat telefonul fix de pe birou, a format interiorul de la logistică și-a ordonat scurt:

– În jumătate de oră să fie o mașină la [insert here sediul unei companii uriașe de care ați auzit cu toții].

Și-a închis că mai avea și altă treabă.

Directorul de logistică s-a scărpinat nițeluș în cap, s-a interesat ce băieți are pe traseu, apoi a hotărât cine se duce. Jumătate de oră mai târziu, mașina respectivă ajunsese la locul faptei, încărcase coletele și altă jumătate de oră mai târziu era înapoi la firmă.

Până aici toate bune și frumoase, un singur mic și nesemnificativ amănunt, pe care nu-l prevăzuse nimeni, părea că are de gând să tulbure liniștea acelei după-amieze obișnuite: mașina respectivă era un papuc de marfă, iar „coletele” pe care le ridicase erau vii. În sensul că erau doi oameni, un bărbat și o femeie. Și ce oameni, ambii cu funcții de conducere în boardul respectivei companii.

Cam așa stăteau lucrurile în momentul în care cei doi oaspeți de vază au intrat la noi în firmă. Nu știu dacă vă puteți imagina cu adevărat dramatismul situației. Nu mă întrebați ce-au avut ăia doi în cap de-acceptat să se urce într-un papuc, nimeni nu și-a putut explica vreodată. Cert este că răul fusese deja făcut. Așa că general managerul nostru n-a știut ce l-a lovit în momentul a ieșit, tot numa’ zâmbete, să-i întâmpine și-a văzut două fețe negre care scoteau fulgere pe ochi. În spatele lor mergea șoferul care-i adusese, cu capul plecat, frecându-și îngrijorat mâinile. Au intrat toți în birou la GM și s-a dezlănțuit iadul:

– Cum vă permiteți să trimiteți după noi o mașină pentru cărat marfă?! A tunat doamna.

Clipe stânjenitoare de tăcere grea. Se auzeau doar degetele șoferului cum troznesc compulsiv. Managerul general, complet năucit, încearcă s-o dreagă, dar mai degrabă se bâlbâie și el absolut stupefiat:

– Doamnă, îmi pare rău, chiar n-am știut…

Apoi, are o revelație și se întoarce spre șofer:

– Dar tu, tu nu ți-ai dat seama că e ceva în neregulă?

Șoferul, un munte de om, naiv ca un copil, a lăsat capul în jos și a șoptit:

– Ba da… Mi-am dat seama la curbe când o mai auzeam pe doamna cum încearcă să se țină de pereții dubei.

Moment în care s-a deschis larg ușa biroului, a intrat secretara și-a întrebat absolut senin:

– Dorește cineva cafea?

Patru perechi de ochi s-au holbat la ea și-apoi a început… râsul. Homeric. Epic. Efectiv aproape se tăvăleau și-și ștergeau lacrimile. Dădeau să se liniștească și apoi începeau din nou. Singur, bietul șofer se uita nedumerit la ei, clipind marunt din ochi, crezând c-au înnebunit cu toții.

Asta e, puține sunt lucrurile de pe lumea asta care nu se pot rezolva cu o cafea bună. De-aia ziceam să aruncați un ochi peste ce oferă La Fântâna prin noul lor brand de cafea, Kafune. Cred că e una dintre optiunile de luat în seama pentru cafeaua obligatorie de dimineață. Dar și pentru aia opțională de la prânz, când v-a luat somnul după ce-ați mâncat.

mihai_vasilescu_kafune