Știți ce zic, nu? Mi se mai întâmplă din când în când să aud câte o chestie de genul „suntem împreună din timpul liceului, el era într-a unșpea B și eu a zecea A. Cinșpe ani mai târziu ne înțelegem ca în prima zi”. Hmm, dă-mi voie să mă îndoiesc profund. După care să slobozesc un hohot mare de râs.

Nu cred în oameni care se dezvoltă identic. Pentru că asta ar fi singura condiție viabilă pentru ca atâția ani mai târziu să te înțelegi ca în prima zi. Și nu mă refer la faptul că unul dintre ei ar putea ajunge pictor, iar celălalt șofer de ratb. Mă refer la modul în care evoluezi începând chiar de la vârsta aia. Practic atunci te formezi, atunci înveți ce și cum vrei de la viață. Iar asta se învață singur-singurel, pe pielea ta, nu atârnând într-o relație care duce niciunde. Nu, serios, gândiți-vă dacă mai aveți ceva în comun cu persoana care erați în adolescență. Și dacă da, ce? Sau cât.

Plm, am citit „Shogun” în clasa a unșpea, când s-a publicat în spațiul Carpato-Danubiano-Pontic, și l-am recitit relativ recent, când l-am redescoperit în biblioteca maică-mii. Parcă era altă carte. Și e absolut normal, pentru că să vezi ce, în ciuda aparențelor nu mai am mintea de la șaptișpe ani. De data asta parcă am fost un pic mai impresionat de cultura japoneză decât de partidele de sex dintre Anjin-san și gheișa aia mititică sau de luptele cu săbii. Apăi dacă o carte, care chiar rămâne aceeași, își schimbă aproape complet înțelesul după niște ani de zile, cum ar putea să rămână la fel ăla de lângă tine? Și care sunt șansele să evoluezi astfel încât să-ți placă și peste cinșpe ani ce-ți plăcea la șaptișpe? Nada, zero, niciuna!

Ca să nu mai spun că în viața asta trebuie arse niște etape, trebuie să treci prin niște experiențe, trebuie să cunoști peroane de sex opus, trebuie să afli ce-ți place și ce nu-ți place la un partener, la mai mulți sau chiar la viața însăși. Și cum ai putea să faci asta când tu stai cu nasul în fundul aceluiași individ care cândva era un adolescent cool care trăgea pe nas și asculta numai house și elektro, iar acum s-a transformat într-un adult cu niște preocupări și tabieturi care te lasă rece sau chiar te enervează? Să nu mai spun că și tu îl agasezi pe el. Nu mai ești fetiţa aia dulce, ci o femeie pe care de-abia o recunoaște dimineața. 

Mdeci, în momentul în care aud „ne-am cunoscut în liceu și suntem la fel de fericiți einșpe ani mai târziu”, în primă fază mi-e milă și apoi mă gândesc ce le mai place oamenilor să se mintă singuri. Îmi pare rău dacă vă regăsiți în ce-am zis, îmi doresc să fiți excepția de la regulă, dar după mine șansele sunt un pic mai mici decât să câștigi la 6 din 49.

Doamne, de când voiam să scriu asta.

P.S. Am să ignor cu eleganță comentariile de genul „bunicu’ și bunica s-au luat de la cinșpe ani și s-au iubit toată viața și dincolo de ea”. Dacă nu înțelegeți de ce, n-are rost să vă explic.

mihai_vasilescu_adolescenti