Ori trăiesc eu în plin roman al lui Kafka, ori atrag cele mai ciudate chestii ever. Cert e că aproape nu există zi în care să nu văd sau să nu aud ceva de rămân cu gura căscată. Nuș’ ce energii am declanșat, da’ e bine. Universule, las-o așa cum a picat, că e la marele fix.

La ieșirea de la metrou de la Piața Victoriei aproape în fiecare dimineață poți să dai peste un nene cu mustață care cântă la vioară. Același nene, cred. Uneori e chiar în interior, pe culoar, alteori stă afară, chiar lângă scări. Numai în zilele #rezist n-am dat peste el acolo, în rest în patru dimineți din cinci omu’ e la datorie, la „job”.

Ieri, l-am auzit de departe. Era sus, afară. Mă apropiam de ieșire, când a început să cânte „Zaraza”. M-am bucurat, că de obicei mă nimeresc să trec pe lânga el numai pe „Cielito Lindo”. Am început sa urc scările și fredonam ușor în gând odată cu melodia: „Vreau să-mi spui frumoasă Zaraza, Cine te-a iubit”.

Aproape ajunsesem sus, lângă el, și mă pregăteam să atac și versurile următoare „Câți au plâns nebuni după tine, Și câți au murit”. Da’ n-am mai apucat. Exact în momentul ăla, nenea a lăsat vioara de la bărbie, a dus arcușul în jos, s-a uitat dezgustat la mulțimea de omuleți care ieșeau de la metrou odată cu mine și-a concluzionat cu năduf:

– Nu m-ascultă nimeni, să-mi bag pula!

Jbam!

Da, frate, avea dreptate omu’. Uite-așa ne mor artiștii. Chiar și ăia anonimi.

mihai_vasilescu_vioara_metrou