Acum niște ani de zile (cam prea mulți, dacă e să mă-ntrebați pe mine) eram în unicul club din Vâlcea și mă destrăbălam groaznic cu niște pepsi, când a venit o duduie la mine să-mi zică la ureche nește treburi. Mi-a tot zis ea acolo ce mi-a zis, după care m-a întrebat dacă nu mergem la ea să-mi arate… ăăă… să-mi arate colecția ei de timbre. Filatelist convins, cum mă știți, m-am dus, că doar nu era să ratez o așa vizionare.

Fata locuia la doi pași de club (mă rog, în Vâlcea ești la doi pași de orice, dar ea stătea chiar peste drum), așa că peste nici cinșpe minute deja trecusem la evaluarea… ăăă… colecției. Și cum ne uitam noi așa peste colițe și capete de bour, la un moment dat începe să latre câinele lu’ donșoara. Da, am uitat să vă zic, tipa avea o cotarlă care oricum mă scosese din minți până atunci. Era drăguț el, câinele, doar că avea un obicei păcătos: venea să te amușine peste tot în timp ce te uitai la timbre. Chestie care poate să pară funny acum când povestim, dar când ești în focul vizonării nu e nostimă deloc-deloc.

Mă rog, revenind, după ce că-i suportasem cu stoicism nasul umed prin diverse părți ale corpului, bestia se apucase acu’ să latre. Și lătra și lătra și nu se mai oprea. Timp în care se uita într-un punct fix, undeva spre ușă. Se oprea câteva secunde după care o lua de la capăt. Lătra de parcă venea sfârșitul lumii. După vreo câteva minute, cu creierii chisăliță, o întreb pe dumneaei, pe stăpână, ce e de făcut că mă ia capul.

– Lasă-l, zice, n-ai ce să-i faci. Așa latră mereu când vine mama pe-aici. Până nu pleacă, nu se liniștește.

Ăăă… stai așa! Cum? Ce zice asta?!

– E maică-ta dincolo?

Am întrebat panicat și cu vocea pierită, în timp ce-i arătam hainele care săriseră peste tot în jur de la timbrele alea nenorocite. Mă gândeam că nu sunt într-o situație tocmai avantajoasă care să-mi permită să fiu surprins de vreo mamă. Nici chiar de-a mea, d-apăi de mă-sa. Tipa s-a uitat lung la mine, mi-a simțit îngrijorarea crescândă, așa c-a ținut să mă liniștească pe loc:

– A, nu, nu-ți face probleme, mama a murit acum cinci ani.

Io cred că nici măcar nu vă imaginați viteza cu care m-am îmbrăcat și-am întins-o de-acolo.

Păcat de timbrele alea, ar mai fi meritat vreo două vizionări. Păreau valoroase.

mihai_vasilescu_fantoma