Sâmbăta trecută, pe seară, așteptam pe cineva într-una dintre cârciumile mai cu ștaif ale îndrăgitei noastre Capitale. Și pentru că persoana cu care trebuia să mă întâlnesc era femeie, evident a întârziat. Nu mult, cam o jumătate de oră așa. Nu era panică, îndelungata mea experiență de viață m-a făcut să înțeleg că la femei „sfertul academic” se poate metamorfoza oricând în „ora academică”. Sau, dacă ești foarte ghinionist, în orele academice. Mă rog, amănunte. Pentru că tot n-aveam cu ce să-mi ocup timpul, mi-am zis să mai las naibii telefonul și să mai arunc câte o privire și la viața reală care se defășura în jur (aiurea, nu mai aveam baterie și eram speriat să nu moară de tot). La fix, pentru că ce să vezi, la masa de lângă se defășurau lucruri mai mult decât interesante.

Mai precis acolo se aflau două doamne și una bucată copil. Minor. Copil care era al uneia dintre cele două doamne. Ăsta micu, ochiometric așa, avea pe undeva pe la 10-12 ani. Poate chiar mai puțin, doar ca mă induceau in eroare dimensiunile lui. Pentru că era huge, fraților. Era o imensitate de copil obez. Mbuuun, până aici nu mi-ar fi atras nimic atenția, am mai văzut copii grași, doar încep să devină majoritari. Mi-au câștigat cu adevărat atenția abia când ospătarul le-a adus comanda. De fapt, ospătarii, pentru că un singur chelner nu avea cum să care singur cele trei pizza gigantice. Nu exagerez, erau trei pizza de dimensiuni apocaliptice. Așa ceva mi-aș fi comandat doar dacă se anunța foamete la nivel mondial.

Am rămas cu gura căscată și mă gândeam cine o să mănânce tot muntele ăla de haleală. Dar mai ales eram extrem de curios dacă „ăla micu” se bagă și el la o pizza întreagă. S-a băgat. A ras tot. Eram absolut fascinat și în mintea mea naivă se repeta la nesfârșit o singură intrebare: cam cât de tâmpită trebuie să fie mă-sa? Nu, serios, cam ce-ar trebui să aibă în cap un părinte care se uită la copilul lui OBEZ și-și spune „țucă-l mama, să vezi ce pizza uriașă îi iau eu azi pentru c-a fost cuminte și-a mâncat tot la prânz”.

Sau, să presupunem că exagerez eu și n-a fost mă-sa aia care s-a oferit, ci ăla micu’ a început să spună că ar mânca o pizza. Pot să accept asta. Pot să accept că n-ai inima să refuzi categoric copilul, așa că-l duci la pizza. Dar, în plm, îi dai să guste nu-l lași să halească toată imensitatea aia cât un teren de fotbal mai mititel. Puteți să veniți cu orice argument de pe lumea asta, n-am cum să accept de ce puștiul ăla obez a mâncat o pizza pe care până și eu aș fi dovedit-o cu greu. Iar eu mânânc, nu mă joc, cine mă cunoaște poate să confirme.

Mă credeți sau nu, la un moment dat m-am luptat cu tentația să mă duc la ei la masă și s-o întreb pe mă-sa dacă e inconștientă. M-a salvat doar timiditatea mea proverbială. Mă rog, poate și faptul că între timp venise partenera de întâlnire.

Dar, ce voiam eu să vă rog, pentru că am stat să chibzuiesc ceva vreme la asta, puteți să-mi spuneți și mie ce-ați fi făcut dacă erați doamna mama lu’ copilul cel gras și ar fi apărut din senin la masa voastră unu’ care vă zicea că nu i se pare în regulă ce faceți? Cum ați fi reacționat?

P.S. Am uitat să precizez un amănunt important. Cele două doamne erau și ele… hmm… măricele. Spre foarte mari.

mihai_vasilescu_copil_obez

sursa foto