Într-o zi ca oricare alta, te trezești că-ți scrie Titi, ăl mai admirator dintre admiratorii tăi, omu’ care ți-a făcut deja comandă pentru un bust de statuie, la scară 1:1, din bronz pur, nu din cine știe ce aliaje de rahat:

– Boss, ești cel mai tare, să moară mama dacă am mai văzut io așa ceva ca tine.

Tu, care ai mai văzut Titi d-ăștia de nu ți-ar ajunge degetele să-i numeri nici dacă ai avea cinșpe perechi de mâini, o dai cu relativ tact:

– Ei, lasă…

Dar Titi, vajnicul tău admirator, omul care e la un pas să-și boteze primul lui născut cu numele tău (de familie), nu se dă bătut așa ușor:

– Nu las nimic, boss, că ești cel mai jmeker mare, reîncarnarea lu’ Hemingay altoit cu Dostoievski și nițel Kant. Ce să mai, ești noua senzație dă pă net. Am renunțat la icoane acasă și mă închin la tine. De trei ori pe zi. [pauză scurtă în conversație] Auzi, nu mă ajuți și pe mine cu ceva?

Păi cum să nu-l ajut eu pe Titi? Deja m-aș fi simțit un ingrat nenorocit.

… Câteva zile mai târziu, îți scrie altcineva. De data asta cineva sănătos la cap. Te ia direct:

– Auzi, tu-l cunoști pe Titi?

– Așa și așa. Din online. Ne simpatizăm de la distanță și l-am ajutat cu niște chestii.

– Și v-ați certat sau ceva?

– Nici pomeneală. De ce?

– Păi mi-a scris mai înainte și m-a întrebat de ce-i dau like-uri lu’ „ăla”, adică ție, și lui nu?

Moment în care rămâi cu gura căscată și îți faci o cruce mare, cât mai mare. Apoi, neîncrezător, intri la Titi pe profil. Nu mai sunteți prieteni. Și nu poți să nu te întrebi ce s-o fi întâmplat cu icoanele, s-au întors la locul lor pe pereți? Dar statuia? Păcat de bronzul ăla…

Care mai vă mai simțiți „Titi” p-aici, luați, bă, toate like-urile mele și ștergeți-vă la fund cu ele, dacă aveți impresia că v-ar face mai frumoși și mai deștepți. Sau că ar conta la ceva. Ultima oară când am vrut să cumpăr ceva de la Mega, cu like-uri, mi-au râs în nas și m-au dat afară.

mihai_vasilescu_invidie