Sunt un băiat simplu, de la țară, care atunci când merge la o comedie are o singură pretenție: să râdă. Iar acum, când scriu, încerc să-mi dau seama care a fost ultima comedie românească la care să râd tare, sănătos, nu să zâmbesc pe motiv că nu mai am nimic de făcut, dacă tot mă aflu în sală. Ei bine, nu-mi amintesc, știu că am mai râs la „Domestic”, dar în niciun caz ca în seara asta.

Bref, mergeți să vedeți „Două Lozuri”. Am râs bine de tot, atât de bine că la una dintre secvențe am alunecat din scaun. Dap, noroc că și cei din jurul meu făceau același lucru.

Cum să zic, e bine și cu filmul de artă românesc, dar e atâta dramă în el că-ți scrâșnesc singure măselele în sală. De-aia e bine că mai apare și câte o comedie bună.

Așa că eu zic să lăsați la o parte considerațiile depre jocul lui Poponeț (apare cinci minute în tot filmul) și mergeți să-l vedeți. Evident, dacă aveți chef, dacă nu, așteptați următorul film de artă.

P.S. Ca să nu existe vreun dubiu, eu nu merg la filme invitat, ca blogger, le văd doar pe banii mei. Tocmai pentru că vreau să zic despre ele exact ce vrea mușchiu’ meu.

mihai_vasilescu_doua_lozuri