Azi voiam „să ne râdem”, dar am mai primit de la Ștefan unul dintre cele mai mișto texte care au apărut vreodată pe acest blog. Citiți-l, că merită.

………………………………………………………………………………….

Mihai se întreba ieri „Cum ajung oameni, cu un nivel de inteligență peste medie, să creadă în așa ceva?”. Nu pot să-i răspund și nu mă cred deținătorul adevărului absolut sau inventatorul apei calde. Pot, totuși, să vă povestesc ce-am văzut, ce-am trăit, ce-am studiat și ce-am înțeles eu din domeniul ăsta. Vă rog să aveți răbdare. Sînt un Piersic în devenire. Vorbesc mult.

Începînd cu începutul, prezentul ateu s-a născut într-o familie de ortodocși nepracticanți. M-au botezat în sufragerie, că erau alte vremuri și pentru că ”așa se face”. Am învățat ”înger îngerașul meu” de la bunica și l-am și spus conștiincios, înainte de culcare, ani de zile. Nu știam exact de ce, dar ”așa e bine”. Treaba e că aceeași bunică m-a învățat și să citesc, la o vîrstă destul de fragedă. La 5 ani terminam primul roman – Robinson Crusoe. Pîna la clasa II-a, Jules Verne era fumat și după insistențe monumentale și lobby susținut, în a III-a dădeam gata Dama cu Camelii.

O singură carte rămînea necitită. Una neagră, groasă, cu file subțiri și scris mărunt. Am tot amînat-o pînă prin liceu. Ce-i drept, știam deznodămîntul. Pînă la urmă, am citit-o. Cu greu. Înșiruirile de nume din Vechiul Testament mi se păreau o corvoadă, dar nu suportam să citesc pe sărite. Într-un final, am terminat-o. Nu m-a făcut nici creștin, nici ateu dar m-a lăsat cu o întrebare: de ce era așa de importantă? Ce-au văzut în ea atîtea popoare și atîtea generații? Eram familiarizar cu literatura antică, puteam găsi destule paralele cu manuscrisele egiptene și asiro-babiloniene, chiar și cu legendele Olimpului. Nu pricepeam de ce e așa specială. Cred că asta a fost momentul cînd am început să mă întreb. Și cînd am început să mă întreb la ce folosește religia și, mai ales, cine o folosește.

Am fost mînat și de un caz din familie. Fiica unor rude, ceva mai mare decît mine, studentă eminentă la medicină, fugise în MISA. Doar cu hainele de pe ea, refuzînd orice contact cu părinții, fratele, rudele sau prietenii din trecut. Părinții ei erau oameni educați și destul de influenți. S-au luptat ani de zile s-o aducă înapoi. După ce au epuizat toate căile legale, pur și simplu au răpit-o. Au angajat psihologi și psihiatrii doar-doar îi vor scoate yoga din cap. După vreo doi ani de chin, fata a fugit din nou, de data asta la mînăstire. Dacă n-a pățit nimic, o fi și acum acolo. A refuzat să-și mai vadă părinții chiar și cînd erau pe patul de moarte. S-a întîlnit la un moment dat în poarta mînăstirii cu fratele ei, venit să-i dea vestea morții mamei și, ca să-l citez: ”era o stană de piatră”.

Prin anul I de facultate, bucuros de libertatea dată de statutul de student și de ”maturitatea” celo 18 ani, am început să umblu și să cercetez. M-am și înscris voluntar într-un proiect ce își propunea să studieze cultura și cultele din România, pentru o carte. De carte s-a ales praful dar experiența mi-a prins bine. Am fost la biserici și case de adunare, am asistat la slujbe. Am vorbit cu enoriași, cu preoți, pastori și călugări. De la ortodocși la martori și de la penticostali la oastea domnului. Am asistat pînă și la două exorcizări. La MISA n-am reușit. Ce-am reușit însă, total fortuit, a fost să asist la construirea unui nou cult.

Adi îmi era prieten de cînd mă știam. Era cu doi ani mai mic decît mine. Nu avea cea mai bună situație familială. Avea trei frați și el era cel mijlociu. Copilul neglijat. Și-a făcut veacul mai mult pe la mine decît pe la el pe acasă. Eu stăteam singur încă din liceu și știam să gătesc. Și găteam chiar bine. N-o să uit niciodată cum mă trezeam cu el la ușă, legănîndu-se de pe-un picior pe altul și deschizînd mereu discuția cu ”Ce faci, Moșule? Facem ceva de mîncare?”. Uneori mai șutea și cîte-o carne din frigiderul familiei și venea cu ea la mine. Dar dacă nu aveam mai nimic, făceam clătite. Faină aveam mereu, la fel și magiun de prune. Îmi ieșeau și fără lapte, îmi ieșeau și fără ouă. Nu mă întrebați cum. Le făceam la trei tigăi odată, că doar trei ochiuri aveam pe aragaz. Vin era mereu, că tatăl lui Adi avea vie și pierdea numărul sticlelor. Un vin roșu și aspru, taman bun pentru stat la povești.

Adi era un tip deștept, dar cu alte priorități în viață. Citise cîte ceva, văzuse destule și a concluzionat că singura lui șansă era să-și cîștige banii singur și să se care de-acasă. Bani munciți. De prin a XI-a o ardea pe șantiere la împins roaba. Fără să-l pună nimeni. Voia independență. Nu l-aș descrie ca ateu, ci ca miserupist. Făcea mișto de toate cele sfinte și noaptea de înviere era doar un motiv să ne facem muci pe-afară, cărînd din casă ouă roșii și cozonac.

În plină căutare de culte și material nou, într-o seară de clătite, Adi mă anunță bucuros că are un nou serviciu. Punea rigips la o biserică americană, abia venită la noi. Era să-mi scape tigaia! Cum?! Ce?! Unde?!. N-a știut să-mi spună prea multe. I se rupea grav de partea ideologică. El făcea bani. Mi-a spus totuși că pastorul l-a invitat și la slujbă, împreună cu orice cunoscut care e curios să vadă despre ce e vorba sau să li se alăture. Precum vă puteți imagina, era o ofertă mult prea bună pentru mine așa că, joia următoare eram la slujbă.

Sala era mică. Eram 23 de persoane cu tot cu mine și cu Adi, înșirați pe scaune de plastic în fața unei scene. Pe scenă era pastorul, Steve, american get-beget, soția la orgă electronică, fiica de vreo 10 ani la chitară electrică și fiul de vreo 7-8 ani la tobe. Lîngă ei, translatorul. Și așa a început una dintre cele mai stranii experințe din viața mea. O slujba bilingvă, cu Steve în engleză și translatorul, încercînd să-i imite timbrul în română.

Predica inițială a fost destul de banală. Povești și pilde biblice. Pigmentate la intervale regulate de cîntece christian rock interpretate de pastor și familie. În general, strofe repetitive, pe tema ”Iisus e mare, Iisus e tare, te iubește, te dorește”. Iar pildă, iar cîntec. Pentru o ureche muzicală, se mai sesiza ceva: un crescendo. De la predică la predică și de la cîntec la cîntec, volumul și tempo-ul erau tot mai sus. Finalul a fost apoteotic. Steve urla, cu fața desfigurată ”dacă vreți să vă mîntuiți, aruncați-vă în genunchi în fața mea”. Familia lui avea mîinile ridicate și ochii dați peste cap. Translatorul făcea tot ce e omenește posibil să-i imite iar eu mă tot uitam la cele două încălzitoare pe gaz, să văd dacă mai arde și flacăra în ele sau iese doar propanul.

22 de persoane s-au aruncat în genunchi, în timp ce Steve urla într-o limbă imposibil de deslușit (am aflat mai tîrziu că trebuia să fie ebraica veche). Frunți lipite de carpetă, vaiete, haos și un student încremenit în scaun. Apoi – acalmie. Pastorul a mulțumit pentru prezență, a reamintit pilda femeii care a dat ultimul ban pentru Hristos și familia a plimbat o cutie pentru donații printre rînduri. Toți cei ce s-au aruncat cu fruntea-n țărînă erau acum mîntuiți. Toți, în afară de mine. Mîntuirea mea abia începea.

Steve m-a acostat rapid. Cu un zîmbet cald și o strîngere de mînă. Bucuros să mă vadă, bucuros c-am venit. Voia să stea de vorbă. Și eu la fel. Mi-a explicat că el reprezintă biserica creștină. Atît. Nu cult, nu ortodoxă, nu catolică. Cea de dinainte de schismă. M-a întrebat dacă am nelămuriri și mi-a trîntit o biblie în brațe. Și a început distracția. Orice întrebare, filosofie personală sau dubiu era lămurit cu un verset. Și nu așa, oricum. Ci cu pagina, capitolul și versetul. Mă și încuraja să-l verific. Orice tentativă a mea de interpretare era mistuită din fașă cu sintagma ”așa a zis Dumnezeu. E cuvîntul Domnului”. Mi-a explicat că el a fost drogat și alcoolic pînă a găsit credința. Că la ei în biserică, orice păcate ai avea și orice păcate faci, se iartă la slujbele săptămînale, daca îngenunchiezi în fața Lui. Cînd am contestat asta și i-am spus că biblia e, în cel mai bun caz, o culegere de texte si dogme al căror sens e ușor interpretabil, mi-a răspuns cu ”doar nu-ți imaginezi că Dumnezeu nu a avut controlul absolut asupra cuvîntului scris”. Futil și nimic mai mult. Am stat aproape o oră dezbătînd teologie, m-am simțit cu studiul făcut și m-am cărat. Am baut bere acasă, cu Adi și am rîs de nebunii din ziua de azi. Doar că nu se terminase.

La vreo lună m-a sunat Steve. Se apropia crăciunul și ei aveau un cadou pentru mine. Special pentru mine! L-am refuzat destul de politicos, ținînd cont că mă trezise după o noapte de învățat. Dar nu. N-a abandonat. Mă suna vesel, la diferite ore și în diferite zile. Mă invitau în parc, la un suc și la McDonald (pe vremea aia, Mc-ul era chestie serioasă). Mă suna să mă întrebe ce mai fac, mă suna să-mi facă o bucurie, că eram un prieten pentru ei. Era mereu bine dispus, mereu jovial, mereu amical. La un moment dat, m-am plictisit și i-am spus să mă lase dracului în pace. Nimic. Mă suna constant și continuu. Pînă am găsit soluția și cea mai mare gogoriță spusă de mine vreodată: ”eu m-am născut ortodox de rit vechi și așa o să mor!”. Și așa s-a potolit.

Repede-înainte vreo două luni. Adi la ușă, ”ce mai faci Moșule?”. Clătite. Știam că avansase în serviciul congregației. Plimba copiii pastorului prin parc, îi ajuta la casă, era un soi de bonă/valet/menajeră. La fel de flămînd, aparent. Fără să vreau, aduc discuția despre noii lui ”patroni” și că încă nu știu de unde aveau numărul meu de mă tot sunau. Răspunsul vi-l citez: ”Păi de la mine, moșule! Steve a spus că încă mai poți fi salvat. Cică ai idei aiurea rău, dar el te poate călauzi. Și ar fi și păcat ca eu și credincioșii să moștenim Pămîntul în timp ce tu arzi în iad. Acum îmi pare rău, dar asta ți-e soarta”. Nu am pe ce jura, dar sper că e suficient cuvîntul meu. Asta mi-a zis. Nu vă mai spun ce-a urmat. Nu are rost și m-am lungit destul. Așa că, vă spun concluzia mea.

Au trecut mulți ani de atunci. Pînă la urmă am dat și de membrii MISA. Am dat și de alții. Am fost și la Sahaja Yoga și am cunoscut-o personal pe Shri Mataji. Nu pe Adi îmi fundamentez părerile. El a fost un capitol și o piesă dintr-un puzzle. La el slăbiciunea a fost familia. Cu Steve a primit un rol nesperat: era fratele mai mare. Era parte dintr-o familie atentă, care mergea în parc și la Mc, care îl lua în seamă. Cîștiga bani pe care îi dădea bucuros înapoi, pentru a aduce noi prieteni în familia lui. Ce pot să vă spun e că toate religiile, credințele și cultele se bazează pe o cutumă fundamentală: aceea de a fi oameni și de a avea defecte. Probleme, anxietăți, rețineri și, nu în ultimul rînd, superstiții. Liderii sînt maeștri în exploatare. Și exploatează ce doare mai tare pe fiecare. Indiferent cît de bogat sau celebru sau frumos ai fi, o problemă tot va exista. Un mic gol, care poate fi exploatat și umplut.

E ușor să-l vezi pe Bivolaru sau Dang sau Preafericitul Daniel la TV și să spui ”pfff! Niște nebuni! Cine naiba-i crede pe aștia?!”. Doar că la TV vedeți o frîntură dintr-un produs final. Dacă vă uitați în jur, atent, subtil, veți vedea viitorii discipoli. Cei care vor prieteni, cei care vor familie, cei care vor sex fără obligații, cei care vor liniștea unui cămin. Ne mirăm că persoane cu bani și influență pică în secte stranii, de la dang-iști la scientologi. Uităm că pretențiile cresc odată cu veniturile și faima. Se crează noi nevoi. Noi goluri ce abia așteaptă să fie umplute. Da, se pot umple și altfel. Se pot umple cu rațiune, cultură, știință. Dar astea cer efort de durată. Religiile de orice fel au beneficii imediate. Ai un grup. Ai susținere. Ai peroane așijderea ție. Ca și în cazul drogurilor, nu mulți se gîndesc la efectele pe termen lung. High-ul imediat e tot ce contează. Și oprobiul public nu ajută. Nu te face decît să te simți cu atît mai mult îndreptățit în convingerile tale. Te face martir. Te face erou.

Soluția? Nu știu. Vă dau un citat din George Carlin: Don’t just teach your children to read. Teach them to question what they read. Teach them to question everything.”.

P.S. Răspunzînd anticipat unor viitoare întrebări: da, m-am simțit tentat de multe culte. Și Steve a avut un efect. Și mulți alții. Erau oameni atît de buni… Atît de amabili… Atît doar: nu mă lăsau să judec singur.

mihai_vasilescu_marele_papusar