Am scris textul ăsta pentru că vreau să lămuresc două lucruri. Să le luăm pe rând zic.

Primul.

Sunt un tip suficient de inteligent ca să-mi dau seama când greșesc. Știți, se spune că încăpățânarea este apanajul prostului. Iar eu sunt orice, numai prost nu. În plus, am învățat,  pe pielea mea și cu eforturi mari, să zic „îmi pare rău, am greșit”. Și asta ține, uneori, tot de nivelul de inteligență. Bun, prin urmare pot să îmi asum că am greșit. Și anume, trebuia să specific încă de la începutul articolului care a făcut valuri zilele trecute, că este un text despre ipocrizie și că nu se referă la persoanele care, din motive medicale sau de sărăcie extremă, suferă din cauza obezității, cele care știu cauzele pentru care au ajuns să aibă atâtea kilograme în plus și care chiar fac tot ce pot în sensul ăsta.

Da, lor, celor care încearcă din răsputeri să preia controlul asupra propriului corp le cer scuze și vreau să le spun că știu extrem de bine prin ce trec și le urez să reușească în demersul lor. E greu, uneori pare imposibil, dar dacă vrei cu adevărat, cu siguranță până la urma vei obține rezultate. „Echilibru” este termenul cheie, regăsiți-l și totul va fi bine. Indiferent de demonii cu care vă luptați, depresie, anxietate, chimioterapie sau toate celelalte traume despre care mi-ați tot scris și care m-au făcut să recunosc că am greșit, în momentul în care vă veți regăsi echilibrul, totul va fi bine, inclusiv ce veți pune în farfurie.

Pe vremea când ieșeam la alergat în parc, din când în când mai întâlneam câte o fată supraponderală alergând. De fiecare dată îmi scoteam pălăria imaginară în fața ei și aș fi vrut să-i spun „bravo, bravo, bravo”. N-am făcut-o niciodată, de teamă să nu le jignesc. Deși, poate ar fi trebuit. Încurajările, chiar și de la un străin, fac bine întotdeauna.

Așadar, încă o dată, scuze tuturor celor care-și cunosc corpul, creierul, dar mai ales limitele, și luptă împotriva lor încercând să și le depășească. Nu pentru voi a fost textul, îmi pare rău dacă v-ați simtit atinse. E vina mea și ar fi trebuit să specific clar. Iar cel mai important este că sunt sincer când scriu asta, nu m-a obligat nimeni, nici nu ar fi avut cum. O fac strict în urma reacțiilor voastre care m-au pus pe gânduri.

Pe lângă femeile care mi-au scris explicându-mi dramele prin care trec, am primit multe comentarii care mi-au spus că nu neapărat mesajul articolului a deranjat, ci tonul pe care a fost scris. Din păcate (sau din fericire, nu știu) pe ăsta n-am cum să-l schimb. Eu scriu aici exact așa cum mă exprim și în viața reală. Cei care mă cunosc știu asta și pot confirma că în același mod m-aș fi exprimat și la o discuție face to face. Iar voi, ceilalți, care interacționați cu mine doar în virtual, e suficient să „răsfoiți” un pic blogul ca să vă convingeți de asta.

Al doilea.

În același timp am și suficientă coloană vertebrală ca să-mi asum lucrurile în care cred. Și eu cred că raportul între persoanele despre care am vorbit mai sus și cele care mănâncă a prost susținând faptul că nu contează cum arăți, câtă vreme te simți bine cu corpul tău, este mult în defavoarea celor din urmă. Lor le-a fost dedicat textul.

Și mai cred că mint și se mint singure propăvăduind o falsă fericire și un stil de viață absolut nesănatos. Cum naiba să-ți placă în ce fel arăți, când faci eforturi disperate să te închei la șireturi? Cum să-ți placă în ce fel arăți, când știi și tu în ce hal transpiri și mai ales cum miroase transpirația (pentru că, da, toată mâncarea aia se elimină si ea pe unde poate)? Cum să-ți placă în ce fel arăți, când încă trăiești în societatea care judecă după aparențe iar fericirea, că ne place sau nu, depinde și de părerea celor din jur? Cum să-ți placă în ce fel arăți, când te simți cu musca pe căciulă de fiecare dată când citești un articol despre grași? Dacă ar fi fost așa, l-ai fi închis în secunda doi și ți-ai fi comandat o pizza, ignorându-l pe tâmpitul care l-a scris. Dar, când tu știi că te minți singură motivând că nu te interesează mărimea xxl pe care ai ajuns s-o porți la haine, e normal să sari de fund în sus.

Da, sunt conștient că „tonul face muzica”,  sunt conștient cât de dur poate să sune ceea ce spun. Dar cred că este mai important mesajul, mai ales că eu sunt pentru puterea exemplului personal și cred că oamenii ar trebui să aducă plus valoare în existențele celorlalți, atunci când pot.

Trăim în epoca fast-food-ului, în epoca sedentarismului, în epoca laissez faire, în epoca „nu-mi mișc curul de pe scaun” și militez pentru o viață în care să ne putem lega fără eforturi la șireturi, pentru o viață în care ne putem uita cu mândrie în oglindă.

Și dacă tot ce am scris până acum au părut vorbe în vânt, poate chestia asta o să vă convingă că eu chiar cred în ceea ce spun. Ești grasă și te simți frumoasă? Foarte bine. Da’ n-ai vrea să demonstrezi că te simți și sănatoasă? De-asta m-am decis să premiez cu o cutie de bomboane fine orice persoană supraponderală care-mi trimite un set de analize la zi și se află cu indicatorii în valori normale. Vorbesc foarte serios.

De ce vă zic din nou toate astea? Pentru că băiatul din pozele de mai jos sunt eu, cu fix zece ani în urmă.

mihai_vasilescu-inainte

Și acum, să revenim la titlu. Nu sunt aici ca să scriu despre lucruri drăguțe. Are cine s-o facă. Dacă vreți să trăiți în bula „political correctness-ului” este plin online-ul de texte care vorbesc despre nimic și care nu vă scot sub nicio formă din zona de confort. Băgați un ochi pe acolo și mințiți-vă în continuare că sunteți mișto așa cum sunteți.

mihai_vasilescu_grasa_oglinda

sursa foto