Am lucrat cincisprezece ani în vânzări. Nu pot să zic că a fost rău. Ba chiar au existat momente când m-am simțit extraordinar de bine, pentru că este un domeniu care îți poate aduce provocări și satisfacții mari. Dar care te și uzează cumplit. La un moment dat, indiferent ce-ai face, intri într-un fel de rutină din care nu mai ai cum să ieși. Și asta deoarece, more or less, procesul de vânzare este aproape același, indiferent dacă vinzi cuie sau abonamente la Playboy.

Acum trei ani am făcut blogul și am pornit să descopăr un domeniu nou și absolut fascinant: online-ul. Am început să învăț ce înseamnă și cu ce se mănâncă. Singur, de nebun, pe barba mea, pe greșelile mele, dar și pe reușitele mele. Poate o să vă scărpinați nedumeriți în cap și o să vă întrebați: “Ce tot vrea ăsta, frate? Ce mare căcat face? Scrie niște povești idioate și cam atât”.

Da, din afară poate să pară exact așa. Dar din interior, adică de la mine, arată cu totul altfel. Pentru că poveștile respective n-ar mai fi ajuns azi la voi dacă eu n-aș fi fost un catâr care nu renunță aproape niciodată. Dacă eu n-aș fi vrut să învăț cum funcționează mecanismele din virtual. Dacă eu nu mi-aș fi spus mereu și mereu că sunt bun. Și, mai ales, dacă mie nu mi-ar fi plăcut cu adevărat ce fac. Da, și voi, cititorii, aveți o parte din “vină”, pentru că mereu mi-ați dat avânt și curaj să merg mai departe. Dar voi ați ajuns aici pentru că eu am avut puterea să nu renunț în momentele când aveam impresia că fac treaba asta în van. Și au fost momente din astea. Oho, câte n-au fost. Dar, știți cum se spune, ce nu obții cu trudă nu contează.

Numai că treptat am ajuns într-o ipostază ingrată. Și pentru mine și pentru cei din jur. Am continuat să lucrez în vânzări (am fost și voi fi un bun vânzător, nu am nicio îndoială), dar nu mă mai simțeam “acolo”. De ce? Pentru că jumătate din mine plecase deja, era în celălat „acolo”, în online. Și simțeam din ce în ce mai mult că reîntregirea s-ar produce numai dacă aș schimba total ceea ce muncesc și mi-aș gasi un job în domeniu.

Pare ușor. Dar nu este. Oamenii se tem de schimbări. Oamenii urăsc să iasă din zona lor de confort. Și ceea ce-mi doream însemna și una și cealaltă. Iar eu, deși poate nu pare, sunt tot ca un fel de om așa. Am temeri, îndoieli și frică. Pentru că schimbarea însemna un mare pas în lateral, însemna s-o iau de la zero într-un domeniu despre care nu știam nimic sau aproape nimic. Și nu mai am 25 de ani.

Dar eu sunt un căpos. Am început să merg la interviuri. Greu, pentru că nu aveam nimic în afară de vorbe, niciun fel de background de online. Mi se cerea CV-ul. Îl dădeam, dar pe el scria clar „15 ani în vânzâri” și în rest niciun fel de experiență pentru jobul la care aplicam. Iar angajatorii tocmai asta vor, experiență. Care nu exista și care până la urmă se pare că atârnă mai greu decât determinarea cu care susțineam că vreau să muncesc în domeniul pentru care simt că am chemare. Prin urmare, în ciuda faptului că interviurile mergeau bine, am început să primesc email-uri cu celebrele răspunsuri: „Bună, Mihai, ne pare rău să te anunțăm…”.

Aproape renunțasem, când m-a sunat într-o zi Corina. Corina Băcanu. Știa ce-mi doresc și a fost omul care m-a încurajat în permanență.

-Bă, ți-am găsit job, tocmai am auzit de o agenție de digital care caută copywriter…”.

Gizăs Craist, ce-a zis nebuna asta? Copywriter în agenție de digital? Știți cum a sunat pentru mine? Ca și cum ți-ar plăcea să șofezi și te-ar suna cineva să te anunțe că știe un post pentru tine la echipa de Formula 1 a celor de la Ferrari.

Tu ești cu capul? Ce copywriter visezi, femeie? Cum crezi tu că fac eu față pe postul ăsta?

Mai aveam un pic și-i ziceam și vreo două de dulce.

-Hai că ești prost! Cum adică să nu faci față? Trimite-n pula mea CV-ul și nu te mai miorlăi că o muiere!

Glumesc, Corina n-ar pronunța în viața ei cuvântul cu „P”. Cel puțin nu în zilele săptămânii al căror nume se termină în „i”.

Am trimis CV-ul. Oamenii mi-au mulțumit frumos, dar experiența unde-i? Păi, nu e. Aaa, nu e? Atunci ia mătăluță un test d-acișilea și caută-ne după ce-l rezolvi. L-am rezolvat și i-am căutat. Buuuun, hai la interviu. M-am dus. Și a fost demențial! A fost chimie, a fost relaxare, a fost fun, a fost exact cum îmi imaginez eu că trebuie să aibă loc interviul pentru job-ul din compania unde-ți dorești să muncești. Când am ieșit pe ușă, eram ferm convins că mai e doar o chestiune de timp până mă anunță că am reușit. Patru zile mai târziu, în căsuța mea de email: „Bună, Mihai, ne pare rău să te anunțăm…”.

N-am intrat în depresie, dar am fost la un pas. Dacă și de aici, unde simțisem că e locul meu, primisem același răspuns, era clar, nu căutam eu ce trebuie. Poate mă înșelam când credeam că sunt făcut pentru asta. Am renunțat și mi-am văzut de treabă. Se părea că nu e pentru mine.

Până într-o seară în care eram în fața calculatorului, scriam textul pentru a doua zi (exact în seara zilei în care publicasem articolul ăsta), când out of nowhere mi-a clipit scurt messengerul Facebook-ului. Era Gabi, chiar cea cu care susținusem ultimul interviu:

-Bună, Mihai, de când ai fost la noi, mă tot gândesc la drive-ul tău pentru zona asta de online. Vrei să ne vedem? Că am o propunere pentru tine. Te bagi?

Dacă din întâmplare ar exista Dumnezeu, cred că ăsta ar fi genul de mesaje pe care le-ar trimite. M-am băgat. Al doilea interviu a durat mai puțin de trei minute. S-a întrerupt brusc după ce am auzit „te vreau aici”, iar eu am mai zis doar: „când vrei să încep?”.

Azi se fac trei săptămâni de când muncesc în noul meu loc de muncă și în ceea ce va fi noua mea viață. Se fac trei săptămâni de când nu mă mai gândesc cu groază că vine ziua de luni. Se fac trei săptămâni de când mă trezesc în fiecare dimineață zâmbind, fără să mai dau „snooze” de trei-patru ori. Am învățat în astea trei săptămâni cât în toți cei trei ani de blog la un loc. Și-mi place de mă piș pe mine. Îmi trăiesc visul și pentru asta nu pot decât să le mulțumesc celor de la ThinkDigital! Și Corinei Băcanu (ai avut dreptate, bă). De-acum ține numai de mine.

P.S. Când voi citiți rândurile astea, eu mi-am scos laptopul pe terasă, mi-am luat cafeaua după mine și mă apuc de rezolvat primul task al zilei. Fucking great, I’m a copywriter!

sursa foto