Povestea de mai jos e lejer tristă, dar tot o să vă placă. Mi-a trimis-o una dintre cititoarele de aici și mi s-a ridicat ușor părul pe mâini când am citit-o. Cert este că a preferat să rămână anonimă și, când am întrebat-o „de ce”, mi-a răspuns „nu vreau să mai răscolesc viața nimănui”. Motiv pentru care am scos numele bărbatului din text, deși inițal apărea. Enjoy it!

………………………………………………………………………………

Neața, Mihai! Povestea asta trebuie să ți-o spun. Ieri am trăit o întâmplare stranie. Din cauza unui vis și a unui comment de pe profilul tău de Facebook, m-am întors în timp cu 16 ani (cu gândul, of course). În alte vremuri, de mult apuse, la ora asta îmi adunăm gagicile confidente la dezbătut, dar astăzi îmi beau cafeaua cu tine.

Ieri dimineață m-am trezit și am realizat că am avut un vis ciudat: se făcea că m-am reîntâlnit cu fostul meu iubit din liceu și, acum după atâția ani, am realizat că încă ne iubim și ne-am hotărât să ne reluăm relația. A fost genul ăla de vis atât de real că îți amintești detalii, dialoguri, feelinguri etc. Am zâmbit melancolic și mi-am văzut de ale mele. Mi-a mai trecut așa rapid gândul prin cap de câteva ori pe parcursului zilei și m-am întrebat de ce mi-o fi născocit creierul asemenea treabă, acum, după atâția ani.

Aseară, am intrat și eu pe Facebook, ca tot omul, ți-am văzut postarea cu cozonacul, i-am dat like și m-am dus să-mi întind rufele la uscat. M-am întors pe Facebook și am ajuns iar la postarea ta cu cozonacul. Am decis că ăla cu rahat îmi place cel mai mult și, când să trec mă departe, mi s-au oprit ochii pe un nume în secțiunea de commenturi. O fracțiune de secundă nu am înțeles ce văd și de ce îmi e atât de cunoscută alăturarea de litere. Era numele iubitului meu, cel din vis. Și nu doar numele, era chiar el, îți comentase la postarea cu cozonacul. 🙂

Sub impulsul surprizei i-am scris: “Jeeeez, chiar aici nu mă așteptam să dau de tine” [nu căutați commentul, l-am șters între timp, ca să se poată păstra anonimatul – n.a]. Nu mi-a răspuns, am trăit vremuri destul de tulburi în anii în care am fost împreună și nu “se cuvine” să fim prieteni. Anyway, nu cred în chestii paranormale, magice, răstălmăciri de vise sau alte aiureli, dar asta a fost… a funny coincidence!

Mai târziu m-am dus la culcare, dar mi-a fost greu să adorm, m-am foit și m-am gândit până pe la ora 02.00. M-am întors în timp și mi-am amintit și bune și rele. Mi-am amintit că „relele” erau din cauza lui tata care nu a fost de acord ca fiica lui să aibă „prieten” în ultimul an de liceu, erau din cauza lui tata care mă obliga să fiu în casă la ora 22.00, erau din cauza lui tata care din „curvă” și „hăndrălău” nu ne-a scos patru ani de zile, erau din cauza lui tata cu care trebuia să ne purtăm cu mănuși de câte ori voiam să mergem la un chef, toate erau din cauza lui tata, cel care în timp căpătase porecla „mustăciosul”.

În ziua în care m-am dus acasă și am anunțat că ne-am despărțit, „mustăciosul” atât a putut să zică: „No, ăsta a fost primul și ultimul hăndrălău ce a intrat la mine în casă, altul nu-mi va mai călca pragul”. Iar eu i-am promis că dacă vreodată o să mă căsătoresc nici nu o să-mi cunoască soțul.

Acum un an l-am văzut ultima data pe „mustăcios” și în loc să mă întrebe despre soțul meu, m-a întrebat despre „hăndrălău”. Șase luni mai târziu a murit fără să-mi fi întâlnit soțul măcar o dată. I s-a îndeplinit dorința, alt handralău nu i-a mai călcat pragul.

Acum închei, dar dacă-mi răspundea la comentariu, atât mi-aș fi dorit să-i spun „hăndrălăului”: a murit mustăciosul.

mihai_vasilescu_cupidon1