În urma textului de ieri, am primit pe email trei drepturi la replică, bașca un articol de răspuns pe un alt blog. Vi l-am pus mai jos pe cel al Irinei, deși aș fi vrut să le citiți pe toate. Da’ aseară am ajuns cam târziu acasă și într-o stare destul de euforică, așa că n-am mai avut cum să fac mare lucru. Abia reușeam să-mi țin capul nemișcat pe tastatură. 

……………………………………………………………………………………………

Deși ar dura cel puțin un an explicațiile pe tema comorilor ascunse din geanta unei fete și importanța vitală a unui desfăcător de sticle găsit între resturile de  biscuiți, bateria externă, căștile de la telefon, patru agende, cinci pixuri albastre plus încă trei de culori diferite, haine de schimb (inclusiv pentru situații de expediții montane neașteptate) și un pinguin de pluș, mă abțin de la alte comentarii pe aceestă temă. Deși mă uit de mică la fotbal și, culmea, chiar îmi place, tot n-am să înțeleg vreodată unde trebuie să fiu atentă la reluări ca să văd dacă a fost offside sau dacă aplicarea unui crampon în tibie înseamnă sau nu tackling. Înțeleg, în schimb, partea cu căldura de pe teren și cu datul jos tricourilor. Da’ de ce și le mai schimbă între ei? E un fel de ritual testosteronic ascuns muritoarelor de rând?

Și mai am încă vreo câteva lucruri pe care nu le înțeleg la specia voastră.

Nu înțeleg de ce, dacă îți spun că trebuie reparat un lucru în casă, îți ia circa 6 -7 luni să înregistrezi în sistem cererea mea, vreo două s-o procesezi și încă vreo trei până te hotărăști să mi-o soluționezi.

Nu înțeleg de ce ții o cutie întreagă de scule profesionale în debara, dar dacă am nevoie să scot capacul de la telecomandă, dai fuga la primul magazin de bricolaj și mai iei încă 15 șurubelnițe, că ”poate mai trebuie, nu se stie niciodată”.

Nu înțeleg cum poți să te duci la sală, să transpiri ridicând 80-90 de kg constant, dar când te rog să îmi ții geanta două-trei minute, ca să îmi caut cheile, ți se sucește umărul și ești la un pas de luxație.

Nu înțeleg răspunsurile monosilabice, alături de prețiosul “nimic”, la o serie de întrebări existențiale de-ale mele: “ce faci?”; “la ce te gândești?”; “ce ai mai făcut?”; “ce vrei să facem?”.

Nu înțeleg nici conceptul de a te întâlni cu un grup de zece prieteni la bere pentru ca, ulterior, fiecare dintre voi să stea cu halba într-o mână și telefonul în cealaltă, într-o liniște absolută și deplină. Și, culmea, să mai și vrei să repeți, în seara următoare, această experiența autentică a prieteniei, că doar e miercuri și mai e incă un meci tare din Champions League.

Nu înțeleg cum nu poți face diferența dintre portocaliu, roz, lila sau absolut orice altă culoare care nu face parte din ROGVAIV.

Nu înțeleg cum poți omorî cu atâta nonșalanță păianjenul ăla care mă sperie îngrozitor, dar să ți se facă rău când trebuie să schimbi un pampers. Nu înțeleg cum poți juca toate jocurile alea pline de violență, sânge și morți sau cum poți să te uiți non-stop la filme horror, dar să te ia cu leșin cum vezi că vine asistenta spre tine să te înțepe.

Nu înțeleg cum te poate plictisi shoppingul prin 2-3 magazine, dar să n-ai nicio problemă cu pescuitul timp de douăsprezece ore neîntrerupt. Și, a propos de pescuit, nu înțeleg de ce sâmbăta, dacă te rog să te duci dimineață în piață, îmi turui că e weekend și vrei să te trezești târziu, dar dacă te sună George, ești ok să te trezești de la 5.00 ca să fii pe baltă la 6.00?

Nu înțeleg de ce dacă ai temperatură 37 cu 2 trebuie să suni cel puțin douăzeci de persoane diferite să le dai vestea. Avocatul, pe care îl anunți că ești pe patul de moarte și trebuie să îți faci testamentul; maică-ta, ca să te scuzi pentru toate dățile în care ai supărat-o; iubita, să îți facă o supă de pui asezonată cu cinci plicuri de fervex si un cocktail de antitermice; vreo doi popi, care să efectueze exorcizarea; farmacistul; salvarea; medicul de familie și pe prietenii tăi ca să-i anunți că nu mai prinzi dimineața. Dar când mie mi-e rău, mă întrebi flegmatic: “iar ai PMS? Fă-ți un ceai că sigur o să te simți mai bine”. 

Nu înțeleg cum poți povesti fază cu fază tot meciul de aseară, dar să nu știi alte lucruri, gen ce sex are copilul nou-născut al celui mai bun prieten al tău. Și când te întreb asta, să ridici nedumerit din umeri: Cum adică ce are? Copil ca toți copiii! Normal, doar nu-i maimuță! Dar e fetiță sau băiat? Aaa, nu știu, nu m-am interesat. A propos, vezi că nu mai e bere în frigider!!!

Nu înțeleg cum te aștepți ca eu să pot vorbi cu tine la telefon, timp în care pregătesc cina, aprind aragazul, tai ceapa, răsfoiesc lista de ingrediente și mă gândesc ce o să port mâine la lucru. Iar la tine dusul gunoiului, însoțit de închisul ușii de la lift, îți stârnesc frisoane reci pe șira spinării.

Nu înțeleg cum mama mă-sii ești în stare să parchezi din prima cu spatele, să faci drifturi, să conduci 200 de km întins, dar să nu poti să asamblezi o lustră formată din trei piese, cu instructiunile desenate pe ambalaj?

Nu înțeleg cum poți dormi atât de profund încât să nu te poată trezi nici cutremurul, al treilea Război Mondial, a doua debarcare din Normandia sau Apocalipsa, dar să nu te deranjeze prorpiul tău sforăit?

Nu înțeleg cum vorbești fluent două limbi străine, ești dependent de toate dispozitivele cu ecran, gadegeturi, butoane, luminițe, dar nu știi să ceri direcții atunci când te rătăcești?

Și știi ce nu mai înțeleg? Discuțiile alea de maxim cinci secunde, la telefon cu prietenii tăi, în care stabiliți ora și data când vă vedeți, cine aduce bere, cine face comandă de pizza și al cui e rândul să îl care pe Dan acasă când se îmbată. Dar cu mine trebuie să negociezi cinci ore la ce film mergem duminică.

Nu înțeleg de ce, după ce mi-ai explicat clar că nu ai nevoie să-ți spun cum să te îmbraci, intri în panică în fiecare dimineață în care nu am timp să discutăm despre ținuta ta sau despre importanța asortării curelei de la ceas cu pantofii.

Bă, dar știi ce n-am să înțeleg vreodată, oricât oi trăi pe lumea asta plină de rujuri și tampoane? Obsesia ta imperială de a repara totul. S-a stricat becul? Nu-i nimic, îl repar. Nu s-a stricat becul? Sigur merge ceva prost sau e pe cale să se strice, deci trebuie reparat. Deșurubează-l tu iubito și pune unul nou, de restul mă ocup eu. Și vezi că ți s-a bulit și tastatura de la laptop? Tasta aia cu punctul stătea cam suspect, așa că am scos-o să o repar, dar nu știu de ce nu mai intră la loc.  Aaa, și mai știi balansoarul acela din grădină care scârția nasol de fiecare dată când se mișca? L-am reparat. Acum nu se mai mișcă deloc.

Da, dragii mei, nici noi nu înțelegem o mulțime de lucruri în ceea ce vă privește. Doar că, spre deosebire de voi, preferăm să ne calmăm la shopping sau bârfind între noi în toaleta restaurntului unde ne duceți o singură dată pe an, de 8 Martie.

P.S. Încă un articol pe post de drept la replică. Am râs binișor. 

mihai_vasilescu_barbat_femeie

sursa foto