Alaltăieri seară am stat de vorbă cu o prietenă care a reușit să dea jos câteva kilograme bune de tot. Nu știu câte, că mi-a fost jenă s-o întreb. Cert este că arăta total transformată și fără să vreau am gândit niște chestii la adresa ei, d-alea cum obișnuiesc bărbații când văd o tipă care arată bine. Lucru care nu s-ar fi întâmplat înainte să se apuce de slăbit. Mda, o să mă înjure dacă citește asta, dar ce să fac dacă așa stau lucrurile.

Așa că, plecând de la această întâmplare, azi am să revin la un subiect atât de drag mie: grașii. Dar pentru că sunt un semi-misogin, o să mă refer doar la jumătatea feminină a aceste teme, mai precis, grasele. De ce? Pentru că, spre deosebire de bărbați, femeile sunt cele care ar trebui să vină cu gingășia și frumusețea. Ori ce mai poate fi gingaș, delicat și feminin la o tanti care se îndreaptă vertiginos spre suta de kilograme? Din punctul meu de vedere, absolut nimic. Vă spun extrem de sincer că dacă aș naufragia pe o insulă pustie împreună cu o duamnă care bate spre un chintal, aș prefera să mă autosatisfac lejer până la sosirea eventualilor salvatori.

Acum ceva vreme, am asistat la o scenă care m-a lăsat cu gura căscată. Mă întorceam de la alergat, din parc, și chiar la intrarea în Tineretului era ceva pui de scandal. Una se întâlnise cu bărbatu-sau, care se plimba cu o alta de mână pe alei. Nevasta înșelată era mai măricică așa, ceva de dimensiunile unui mic buldozer. Amanta, sau ce-o fi fost, arăta acceptabil spre binișor, genul pe care cei mai mulți dintre bărbați ar fi catalogat-o drept “nu e rea, merge de vreo două ori”. După momentul de stupefacție inițială, înșelata a început să zbiere cum că “ce ai găsit la nenorocita asta?”, timp în care o lovea pe rivală cu o pungă de la Mc (plină, binișor de plină) în cap. Pentru că, da, am uitat să precizez, în momentul întâlnirii de gradul trei, dumneaei, soața tradusă, ducea în mâna dreaptă o recoltă bunicică de hamburgeri de la McDonald’s.

Scena s-a încheiat cu cei trei plecând în direcții opuse. Ăla tot cu bunăciunea de mână și grăsuna cu punga ei de la Mc. Mi s-a părut interesant că nu a renunțat la burgerii ăia (sau ce-o fi avut acolo) sub nicio formă. Iubire, iubire dar cu foamea nu te joci.

Mă gândesc la pățania asta de fiecare dată când văd femei supraponderale balotând cantități impresionante de mâncare și mă întreb ce le face să ajungă în această situație. Când, în ce stadiu sau moment, consideră că nu mai așteaptă nimic de la viață și că o ceafă de porc poate produce valuri de serotonină în creierul lor? Sau că șnițelul cu cartofi țărănești reprezintă un maximum de împlinire? Vreau să fiu bine înțeles, nu vorbesc despre femei cu probleme de sănătate. Nici nu aș avea cum, sunt foarte puține și, tocmai din cauza problemelor respective, nu o să le vezi mâncând ce nu trebuie. Mă refer aici la cele care au arătat bine (sau măcar normal) nu cu multă vreme în urmă și apoi dintr-o data le vezi cum “explodează”. De ce?  Consideră că au dat tot ce aveau ele de oferit și din momentul ăsta trebuie doar să primească? Ok, să primească, dar de ce sub formă de calorii și țesut adipos?

Ideea este că aș vrea să aud motivația cea adevărată, oricare ar fi ea. Iar dacă apare vreo o elefăntiță din asta și-mi trântește în față ceva de genul: Bă, mai lasă-mă în pu*a mea în pace, că mie îmi place să mănânc mai mult decât să mă f*t. Poa’ să fie ăla și Gerald Butler (aici se poate înlocui cu oricare alt sex-simbol), pe mine mă tentează mai mult un mușchiuleț de porc, mediu, cu napi și sirop de artar, așa că nu mă mai freca la cap! Ei bine, dacă se întâmplă asta, eu nu mai comentez acest subiect în viața mea! Și mai mult de atât, o să cedez locul în metrou oricărei grase care-și devorează cele trei merdenele dinainte de cină.

P.S.  În loc să mă înjurați, cele care va simțiți cu musca pe căciulă, puteți să-l considerați un articol motivațional și să vă puneți (poate pentru prima oară) întrebarea: chiar, de ce?

mihai_vasilescu_grasa_oglinda