Două scurte pentru azi.

Prima. Am fost săptămâna trecută la o conferinţă despre Social Media unde a fost invitat şi Tudor Giurgiu. Omul a povestit o chestie foarte tare, la care am râs cu zgomot. Voiam să v-o zic şi vouă, că nu-mi place să mă hlizesc singur.

Acum ceva vreme căuta un loc pentru filmări şi-i trebuia ceva special, ceva care care să reuşească să redea atmosfera unui sat din Polonia celui de-al doilea război mondial. S-a chinuit o vreme până să-l găsească, dar până la urmă a reuşit. Mă rog, după părerea mea putea să folosească şi cadre luate în comunele din jurul Bucureştiului, dar cred că s-a temut să nu apară în imagini bemveurile ursuleţ cu numere de Bulgaria.

Să revenim, ziceam că până la urmă a găsit un sat de la noi, pierdut undeva în munţi, un loc uitat de istorie, aproape părăsit, cu peisaje idilice şi maxim treizeci de ţărani autentici rămaşi la faţa locului, toţi arătând ca în poeziile lui Coşbuc. Buuuun, pentru că acolo urma să se întâmple mare parte din acţiunea filmului, au început să aducă aparatura necesară pentru filmări. Vă daţi seama că în câteva zile locul gemea de maşini, care, generatoare, rulote, camere de luat vederi, operatori, cabluri, reflectoare şi tot felul de lucruri de genul ăsta. Iar toate astea i-au înfuriat oleacă pe ţărani, pentru că liniştea ancestrală a satului se cam dusese pe apa sâmbetei şi echipa de filmare le cam dăduseră obiceiurile peste cap. Păi cum să mai stai liniştit pe prispă să bei tutun, când lângă tine sunt o grămadă de oameni care se agită, vorbesc tare, râd, filmează şi toate cele. Ce să mai, în sat deja se pregătea un pui de răscolă ca să alunge veneticii.

Doar că băieţii cu filmul aveau nevoie de nişte figuraţie specifică, de localnici autentici, prin urmare i-au cointeresat material pe ţărani. Eeei, când apar banii în discuţie, lucrurile se mai schimbă, parcă nu mai sunt aşa deranjante zgomotele şi reflectoarele aprinse toată noaptea. Şi uite-aşa în câteva zile tot satul începe să joace în film, de parcă se născuseră toţi cu camerele de filmat la poartă şi indicaţiile regizorale deasupra patului.

Cam acesta era peisajul din zonă, în ziua în care Giurgiu surprinde o discuţie între două localnice. Femeile erau oprite în mijlocul uliţei şi una dintre ele tocmai o chestiona pe cealaltă:

-Rafiro, unde-i, fa, Lucreţia? C-am dat pe la ea prin curte şi nu-i acolo. Erau paserile nemâncate şi porcu’ guiţa de foame.

Rafira se uită adânc, cu privirea încărcată de înţelepciune nativă a ţăranului român, se scarpină profund filozofic în vârful capului şi apoi conchide apoteotic:

-Apăi, Lucico, dacă nu-i acolo, sigur îi la „meicap”.

Pam-pam. Pune-te cu puterea de adaptare a ţăranului român, dacă-ţi dă mâna.

…………………………………………………………………………………………

A doua. Mă tot ţin de când m-am întors din mini-excursia la Cluj să vă zic neşte treburi. Dacă aveti treabă prin Sibiu, vă recomand un loc unde am mâncat o omletă care candidează lejer la titlul de „cea mai bună evăr”. Este absolut senzaţională şi am balotat-o pe nerăsuflate la un local din centru, Pardon Cafe & Bistro. Care este şi cea mai hipsterish cârciumă pe care am văzut-o până acum, absolut pe inima mea. Mi-am promis că o să trec pe-acolo de fiecare dată când voi tangenta Sibiul. De ţinut minte pentru când aveţi drum în zonă.

Iar când ajungeţi prin Cluj, să vă faceţi drum până la Bistro Viena (tot în centru). Oamenii vă vor pune un meniu în faţă, dar puteţi să-l ignoraţi suveran şi să comandaţi, pe răspunderea mea, platoul casei cu coaste de porc. Geez, salivez şi acum, când scriu.

De fapt, dacă tot am adus vorba, ia băgaţi şi voi locuri de prin ţara asta (inclusiv Bucureşti) unde se mănâncă bine, ca să le strângem la un loc, fac un articol cu ele şi le găsim uşor când avem nevoie.

mihai_vasilescu_bistro_viena
Cină uşoară, raw-vegană