Ai mei părinţi au avut atâta creier să mă crească fără rahaturi care m-ar fi făcut să-mi fie frică de animale. Bine, de câini în special, că în Vâlcea mea natală dădeai cu tunul şi nu găseai pe stradă vreun jder, urs, tigru sau şarpe boa. Prin urmare s-au limitat săracii la câini. Nu cred că a existat potaie pe care s-o întâlnesc pe undeva şi pe care să nu mă lase s-o mângâi şi s-o pup în bot. Şi toate astea fără „aoleu, se îmbolnăveşte copilul”, „nu pune mâna pe el, nu se ştie cum reacţionează” sau cretinătatea maximă „ai grijă că muşcă!”. Fiţi pe pace, un câine care vrea să te muşte o să ştie cum să-ţi transmită asta, ca să-l laşi naiba în pace. În concluzie, deşi nu sunt un cuţofil (în sensul că nu o să mă vedeţi niciodată cărând măncare pentru câinii aciuaţi pe maidane) am iubit şi voi iubi toată viaţa animalele. Ah, dovadă mai bună decât faptul că Billy a fost găsit pe stradă şi timp de 14 ani de zile a făcut parte din familia mea, nu cred că există.

V-am spus toate astea ca să înţelegeţi cum gândesc vis-a-vis de tot ce înseamnă fiinţă necuvântătoare (bine, poate mai puţin şobolanii, şerpii şi gândaci, dar cu astea cred că nu se înţelege nimeni). Pentru că n-am putut întelege niciodată oamenii care lovesc, maltratează sau chinuie animale absolut nejustificat. Ok, am lovit şi eu de două ori în viaţă câini, dar îmi era ameninţată integritatea corporală. Dar să ieşi din scara blocului şi să f*ţi un picior în cap căţelului, care devenise deja de-al casei de vreo câţiva ani, doar aşa pentru că poţi… sau să prinzi o pisică şi s-o arunci de pe acelaşi bloc (noroc că avea doar patru etaje şi mâţa, absolut miraculos, a suparvieţuit) sunt chestii pe care nu le-am putut înţelege vreodată, m-au marcat şi m-au făcut, deşi eram copil, să-i privesc cu alţi ochi pe cei care le comiteau. Ca să nu mai spun că am asistat şi la două tentative (una reuştă, cealaltă nu) de joacă „de-a elicopterul”. Nu ştiţi ce-i asta? Se prinde o pisică şi se roteşte prin aer ţinută de coadă. Da, ştiu, pare fun, ei bine, nu este.

Iar acum, matur fiind, mă feresc cât pot de genul de oameni care sunt dispuşi să facă rău unui animal doar pentru că pot. Şi încerc uşoare senzaţii de silă când sunt nevoit să interacţionez, din întâmplare, cu ei.

De-aia nu pot decât să-mi scot pălăria în faţa celor care demarează proiecte de genul celor pe care l-a iniţiat Corina Băcanu. Vă rog eu frumos s-o ajutăm cu like şi share la pagina de Facebook „Poliţia Animalelor România”. Că vrea să facă lucruri mişto cu ea. Hai, că nu vă dor degetele să daţi doua click-uri şi nu vă cere nimeni bani sau altfel de implicare. Putem?

mihai_vasilescu_tyson