Citeam articolul ăsta al Corinei şi mi s-a ridicat părul pe mâini. Am văzut şi eu videoul cu cretinii care torturau biata căţeluşă şi am simţit aceeaşi senzaţie de ură, plus beculeţul roşu care mi s-a aprins în creier. Apoi mi-am amintit de o fază trăită acum nişte ani buni.

Eram cu Billy, câinele meu, în parc, în Tineretului. Afară era o vreme de făcut copii şi numărat bani. Frig, toamnă spre iarnă, ţin minte că îngheţasem deja, dar nu prea aveam de ales. Al meu patruped se simţea ca peştele în apă, avea chef de hoinăreală. Pentru cine cunoaşte topografia locului, tocmai ajunsesem la lac. Acolo, nu ştiu de ce, dar parcă era mai frig. Poate de la apă, pe care o simţeam rece ca o răsuflare de frigidă.

Mă pregăteam să-i cam bat un apropo cum că ar fi cazul să ne întoarcem (da, vorbeam cu el exact cum aş fi făcut-o cu un om), când am auzit hărmalaie mare de undeva din dreapta. Pe panta mare coborau în viteză cinci câini, care îl alergau pe un al şaselea. Toţi cinci erau pitbulli, iar viitoarea victimă un maidanez pricăjit. În spatele lor, tot în fugă,  veneau stăpânii care chiuiau şi urlau cât îi ţineau plămânii „ia-l, omoară-l, prinde-l, şo pe el” şi alte îndemnuri de luptă. Maidanezul fugea cu frica morţii în oase, se vedea clar că îl făceau fâşii ăia dacă puneau colţii pe el.

La un moment dat au ajuns chiar în faţa mea, lângă lac şi acolo l-au încercuit pe bietul animal speriat ca vai de lume. Nu mai avea scăpare. Era cu spatele la apa rece ca gheaţa, iar în faţă avea numai colţi rânjiţi şi fioroşi. Între timp ajunseseră la faţa locului şi decerebraţii stăpâni ai pitbullilor, care continau să-i asmută. Moment în care maidanezul a luat singura decizie care i-ar mai fi permis să supravieţuiească şi s-a aruncat în apă.

Să nu vă imaginaţi că faza, pe care tocmai v-am descris-o, a durat mult. A fost ceva de domeniul zecilor de secunde. Până să te lămureşti bine care e treaba, căţelul era deja în apă. Dar ăla a fost momentul în care m-am dezmeticit şi n-am mai suportat ce se întâmplă. I-am spus lui Billy să aştepte (oricum ar fi executat instant oricare dintre javrele alea… şi am numit aici şi câinii şi stăpânii) şi m-am înfiinţat între umanoizii fără creier care-şi asmuţeau în continuare javrele. Da, am uitat să precizez, pe vremea aia aveam încă mult peste suta de kilograme.  M-am uitat în ochii celui în faţa căruia mă proptisem şi i-am zis, textual:

-Îmi bag p*la în voi şi în javrele voastre! Vă căraţi de aici în secunda asta, altfel iau unul dintre câinii ăstia şi vă bat în cap cu el.

Ăla a dat să spună ceva, moment în care i-am pus mâna în gât şi i-am şoptit duios:

-Bă, am zis în momentul ăsta, că mă piş şi pe voi si pe câinii voştri. 

Şi vă jur că exact aşa aş fi făcut. Mi se aprinsese beculeţul roşu în cap, deja pentru mine nu mai conta ce urmează. Supravieţuia cine putea. Nu ştiu ce a contat mai mult, faptul că se citea în privirea mea că n-am nici cea mai mică intenţie să dau înapoi sau că se mai strânseseră ceva oameni în jur. Cert este că fără o vorbă şi-au bagat animalele în lese şi au făcut stânga împrejur. Am tras maidanezul din apă şi fraierul parcă înţelesese ce s-a întâmplat. S-a lipit de mine instant. Apoi a scos lumea batiste, şerveţele, fulare şi în câteva minute era aproape uscat. L-am mai reîntâlnit în parc. Nu mă mai recunoştea, dar eu eram bucuros de fiecare dată când îl vedeam hălăduind pe-acolo.

E drept că după aia, multă vreme am fost cu ochii în patru când ieşeam cu Billy. Pentru că de la oameni de genul ăla nu ştii niciodată cum îţi iei un par în cap. Pe la spate.

Iar acum să revenim la articolul Corinei. Care se încheie naiv, cerând pedepse cu închisoarea pentru cei care chinuie sau torturează animalele. Niciodată nu se va aproba asta în ţara numită România. Şi chiar dacă se va da o lege de genul ăsta, nu o va aplica nimeni niciodată. „Hai, dom’le, sunt puşcariile pline, doar n-o să bagam acum oameni care au bătut câini”.

Nu, frate, soluţia este frica. Frica de bătaie. Ăia au dispărut din faţa mea pentru că au simţit că măcar unul dintre ei o va păţi grav de tot. Îmi pare rău că trebuie să promovez violenţa, dar sunt convins că dacă li s-ar administra nişte genunchi în gură şi bocanci în coaste jegoşilor care au torturat căţeaua, a doua oară nu ar mai face-o. După ce mănânci cu paiul şase săptămâni, te gândeşti bine de tot înainte de a mai chinui un animal. Părerea mea.

mihai_vasilescu_animale_oameni

sursa foto