Serile trecute m-am întâlnit cu doi amici pe care nu-i mai văzusem de multă vreme. Am mers să radem câte o bere şi să mai punem ţara la cale. Ca să fiu sincer, ei au băut chestii din hamei și malț, eu am ars-o pe răcoritoare. Treabă care n-a rămas fără consecințe. Pentru că unul dintre cei doi era cu mașina, prin urmare m-a rugat să conduc eu, când am plecat. Na, ce era să fac, nu puteam să-l refuz.

Partea mișto este că mașina omului are sistem din ăla „start&stop” care oprește motorul la relanti. Treaba asta, combinată și cu un ambreiaj care „ține mai sus” față de cel cu care sunt eu obișnuit, a dus la o plecare foarte lentă de pe loc la primul semafor. Gen, am ramas pe loc vreo două-trei secunde. Evident, deși era unșpe noaptea și trafic aproape zero, s-a găsit să fie cineva în spatele meu care să-și înfigă dejtele în claxon și să dea flash-uri disperate.

De obicei reacționez într-un singur mod când cei din spate mă admonestează în felul ăsta. Dau în frână și mă uit la ei întrebător, în timp ce cu degetul arătător al mânii drepte îmi bat de câteva ori tâmpla. Dar acum, cu musca pe căciulă și fără să fiu cu mașina mea, nu mi-am permis decât să mormăi în barbă un „morții mă-tii”. Na, poate se grăbea omul și eu tocmai atunci îmi găsisem să stau trei secunde în intersecție.

Am continuat să merg și 500 de metri mai încolo am vrut să fac la stânga. „Grăbitul” era încă în spatele meu. Am dat semnal și am ieșit dincolo de axul drumului ca să-mi văd de drum. Omu’ a trecut prin spatele meu și mi-a mai aruncat trei claxoane lungi. Ceea ce m-a enervat îngrozitor.

Ok, înțeleg, la semafor semnificația era „mă grabesc, pleacă în plm mai repede de pe loc” și pot să-i găsesc circumstanțe atenuante. Dar faptul că m-a claxonat din nou când trecea pe lângă mine, se traduce într-un singur fel: „fraiere, să-mi sugi p*la tu și toată familia ta”. Mă rog, eu așa îl interpretez. Așa că mi s-a aprins beculețul roșu din creier, ăla de care mi-e cel ma frică. N-am mai făcut la stânga și m-am luat după el. Mișcare la care cei doi amici ai mei au început să urle:

-Hai, mă, nu face asta! Dă-l în mă-sa, nu te lua după el. Frate, hai că e târziu, nu avem timp de dun astea! Nu auzi, mă? Mihai, dă-l dom’le dracului! Aloooo, nu te duce după el!!! Nu se face așa ceva! Hai, te rog, calmează-te și întoarce!

Ambii pasageri nu mai pridideau cu rugăminți și argumente menite să mă convingă să nu merg după ăla. Și au ținut-o tot așa, până am ajuns în dreptul ăluia la semafor. Moment în care am asistat la cea mai neașteptată metamorfoză din viața mea. Cei doi vajnici militanţi pentru pace şi cumpătare au deschis geamurile într-un sincron perfect și au început să mi ți-l ia pe ăla la p*lă. Băbăiatule, dar știi cum? Cu morți, cu gât, cu rude, cu mame, cu băga-mi-aș, cu tot tacâmul. Ba și cu două flegme bine țintite pe geamul lateral. Am rămas cu gura căscată și n-am apucat să mai scot nici măcar un sunet. Nici n-aș mai fi avut cum, dracu’ ma mai băga în seamă și pe mine. Noroc că s-a făcut verde.

Iar eu care nu voiam decât să-i comunic politicos colegului participant la trafic că nu este frumos ce-a făcut și pe viitor să aibă o conduită civilizată din care să excludă claxoanele. N-ai cu cine, dom’le.

mihai_vasilescu_angry

sursa foto