O femeie zice despre femei! Hai că sună bine.

Aveţi mai jos un text trimis de o cititoare pe email. A picat la marele fix, după ce am scris pe subiecte asemănătoare zilele astea. Aşa că luaţi de citiţi guest post-ul Mădălinei.

Ok, trebuie să recunosc că textul ăsta o să fie cam dezordonat, însă este rezultatul pozitiv, aş zice eu, al faptului că mersul cu metroul te învaţă multe. Este vorba, în special, despre introspecţie şi despre analiza comportamentului celorlalţi, dar mai presus de toate, despre auto-observare în raport cu ceilalţi. Mai ales că de la o vreme, am prins şi obiceiul să scriu ce mă nelinişteşte, fiind interesată de atitudinea femeilor, în general, şi în mod special a celor de la noi.

N-am fost niciodată genul de copilă care să se joace de-a mama şi de-a tata, care să îngroaşe rândurile fetiţelor care spuneau cu tărie că vor să fie doctoriţe cand se vor face mari. Poate şi din cauză că prima jucărie, pe care îmi amintesc că am primit-o de la TATA, a fost o maşinuţă, mai exact the Batmobil (sigur am avut şi alte jucării, dar Batmobilul m-a fermecat). Colecţia de maşinuţe a crescut în timp şi chiar îmi amintesc cum simulam condusul cu ajutorul unui lighean pe post de volan rezemat de orice găseam. Cu toate astea nu mi-am luat încă permisul şi nici nu am descoperit ce vreau să fac în viaţă.

Mi-am tuns scurt toate păpuşile (n-aş şti să vă spun de ce), îmi plăcea să le croiesc haine, îmi plăcea să le demontez (fetele îşi vor aduce aminte de cele cărora puteai să le scoţi mâinile, picioarele şi chiar capul – nu, nu e chiar atât de macabru pe cât sună). Îmi plăcea la nebunie să demontez pixuri, ceasuri, orice găseam. Plăcerea de a încerca să le montez la loc, deşi nu reuşeam mereu, era imensă.

Nu mi-am dorit niciodată seturi de bucătărie, familii de Barbie sau orice altceva care să consolideze statutul femeii casnice. Poate că acesta a fost fundamentul rândurilor pe care le scriu acum (venit de undeva din subconştient amestecat cu educaţia primită de la ai mei şi cu temperamentul incredibil de ciudat al maică-mii).

Ce am vrut să subliniez cu asta este că am avut preocupări predominant de băieţi, deşi ştiam să fiu şi feminină. Toata ziua alergam pe afară şi în plus, eram şi bătăuşă. Mă întreb dacă acest lucru a venit de undeva din subconştient sau a fost ceva format, la care au contribuit oameni şi împrejurări. Şi ca să nu mă înţelegeţi greşit, acum, când sunt deja mare, îmi place să gătesc, să port tocuri pe care să pot merge, îmi place să fiu femeie. DAR îmi place să gândesc ca un „homme”. Aici puteţi interpreta cum doriţi: traducerea cuvântului francez „homme” este „om”, dar şi „bărbat”. Aţi prins aluzia. Îmi place să beau o bere bună şi îmi place să beau un vin bun. Nu mi se pare o ruşine. Poate că unele lucruri care sunt considerate de femei apucături de „bărbat” sunt, de fapt, apucături de „om”, lucruri absolut normale la urma urmei.

Ideea de bază este că nu mai suport. Nu mai suport atitudinea femeilor care nu se străduiesc să îşi depăşească nici măcar un pic condiţia şi care fac întotdeauna pe victimele, care se dau veşnic neînţelese şi care au permanentă nevoie de atenţie şi iubire excesivă, de parcă altfel se prăbuşeşte cerul. Alea care au impresia că toată lumea are ceva cu ele, deşi mai degrabă suferă de mania persecuţiei!

Nu mai suport femeia care are impresia că statutul de soţie îi dă voie să devină o vacă şi la propriu şi la figurat, să stea cu ochii în televizor la emisiuni imbecile şi să se intereseze ce mănâncă Adelina Pestriţu (care nu ştiu cine e, am vazut doar că e pitzi şi are succes la revistele de scandal), doar, doar o scăpa şi ea de burta aia (pe care nu ştie când a făcut-o, evident, pentru că ea nu mănâncă aşa de mult, nu exagerează cu dulciurile, fast-food-ul sau băuturile acidulate).

Nu mai suport femeia care se fereşte să recunoască faptul că îi place să bea o bere bună sau un pahar de vin, de teamă că va fi judecată. E absurd, fiindcă în intimitatea casei ei, sunt sigură ca nu ezită să eructeze zgomotos după ce s-a îndopat cu o găleată de aripioare picante de la KFC şi a terminat deja sticla aia de doi litri jumate de Pepsi!

Nu mai suport femeia care are lângă ea un barbat pe care nu ştie să îl aprecieze – văd azi în metrou un cuplu care discută; el e calm şi relaxat, încearcă să îi explice tutei ce şi cum, iar ea e toată încordată şi încruntată, rumegă un NU vehement, care îi iese prin toţi porii. Deşi evident deranjat de faptul că ea nu îl ascultă, nici nu mai observă cum ea dă ochii peste cap de o sută de mii de ori, el tot mai încearcă să îi aducă argumente. Dar ea este deja cu capul în partea opusă. Aşadar, nu mai suport femeile care nu îi respectă pe cei pe care ele i-au ales să le fie alături.

Nu mai suport femeia care e deranjată de ceva la barbatul ei şi decide să nu îi spună nimic, să înghită în sec şi să dea ochii peste cap. Şi care, drept alinare, îi spune celei mai bune prietene ce face rău bărbată-su. Dumnezeule, cât de furioasă e ea că ăla nu-i citeşte gândurile! Dar ea nu se dă în lături (puneţi accentul cum vreţi voi) de la a-i povesti lui toate porcăriile, tot ce a făcut ea de dimineaţa până seara, ce neînţelegeri au Icsuleasca şi Igreculescu, se plânge de toate mizeriile, creierul lui e bombardat cu informaţie de duzină. Cum ar fi dacă ar spune şi ea ceva folositor? Şi dacă reuşeşte să nu o spună sub formă de reproş, ar primi şi un pic de admiraţie, în loc de un cap întors după alta pe stradă…

Poate veţi înţelege că iau apărarea bărbaţilor şi că ei sunt absolviţi de orice vină. OK, îmi asum responsabilitatea unei atitudini părtinitoare. Totuşi, am impresia că bărbaţii reflectează ceva mai mult asupra unei probleme înainte să deschidă gura. Tot ce am scris îşi are baza în comportamente pe care le văd zilnic în metrou, pe stradă, în vestiarul de la sală. O parte dintre ele le-am văzut şi la mine şi le-am anihilat. Înainte să aruncaţi cu roşii virtuale, ştiu că există multe variabile şi tot atât de mulţi factori specifici în viaţa fiecăruia dintre noi care ne determină mai mult sau mai puţin acţiunile, bla bla bla.

Tot ce vreau eu este să văd mai multe femei cu preocupări demne de admirat, cărora chiar le place să citească, să descopere culturi şi oameni noi, care nu sunt prefăcute sau pline de prejudecăţi imbecile, care nu se dau culte doar ca să impresioneze, care nu vorbesc doar ca să nu tacă (este absolut normal să fii mai introvertită, lumea nu va crede ca eşti proastă). Femei care să se respecte, care să nu se ghideze după concepţia că viaţa de femeie e incredibil de grea şi presupune mai multe sacrificii decât bucurii. Femei care să-şi bage picioarele când vad chiuveta plină de vase murdare şi care se duc să se trântească zece minute în pat citind un articol bun din Dilema Veche.

Nu cred că am standarde prea mari să vreau asta pentru femeile din România…

Femeia poate să îşi cumpere singură un telefon mobil, în loc să aştepte să primească unul (evident, scump şi bun) de la iubit, doar ca să se mai amăgească un pic, să mai uite cât de tare o enerveaza că el plescăie în timp ce mănâncă sau că a făcut o burtă de zile mari. Totul e să şi vrea!

 

sursa foto