Prietenul meu I. tocmai fusese într-o pauză de țigară și acum se îndrepta agale înapoi spre birou. În fața liftului mai era o singură persoană, o tipă care ținea în brațe ditamai cutioiul. O scanează rapid și apoi evaluează rezultatele. Gagica era mică de înalțime, finuță și plăpândă ca o aripă de fluture. Zice el că și frumușică. Tind să-l cred, pentru că altfel sunt convins că n-ar mai fi existat celebra vorbă din bătrâni: „dacă ești femeie și te chinui să cari ceva greu pe stradă, fără să te ajute nimeni, atunci ești urâtă”. Iar cutia pe care o căra, părea mai mult incomodă și voluminoasă decât grea.

Așa că își umflă mușchii, își potrivește în capul pieptului vocea de macho, o combinație între Caramitru în „bună seara, iubito” și Florian Pittiș la „teleenciclopedia”, apoi o întreabă:

-Te ajut?

Ea se uită ca și cum atunci ar fi obervat că mai este cineva pe acolo și raspunde pe un ton cald, încărcat de promisiuni:

-Nu, mulțumesc, mă descurc.

Tăcere stânjenitoare și blestematul de lift întârzia să apară. Prietenul I., un munte de politețe și bune intenții, insistă:

-Te rog, lasă-mă să te ajut, îmi este imposibil să stau să mă uit la tine cum te chinui.

Și în timp ce spunea asta a flexat ușor unul dintre brațe, în semn de „eu sunt bărbat, uită-te la mine” (abia faza asta m-a convins că aia chiar era frumoasă). Fata se uită la el și surâde:

-Ok, dacă ții neapărat. Și-i întinde cutia.

Hercule zâmbește șăgalnic, îi face un semn ușor din pleoape „femeie, ți-am zis să nu te încăpățânezi, când o să înțelegeți că noi bărbații conducem lumea” și-i trage obiectul din brațe. Moment în care, prin mintea lui au început să defileze niște chestii oarecum neașteptate: „sfinți din ceruri, isuse cristoase, mamicule care m-ai făcut, oameni buni, ce plm cară asta în cutie, pietre de moară”?

Omu’ meu nu putea să țină cutia în mână. S-a încovoiat tot sub greutate ei și simțea cum se prăvălește dintr-un moment în altul. Micuța floare de lotus observă momentul dificil și-l întreabă:

-Te ajut? Hai, lasă, dă-mi-o înapoi, ți-am zis că sunt puternică.

Lu’ ăsta să-i cadă cerul în cap. A mârăit cu ultimele puteri un „mă descurc” și a urcat gâfâind în liful care tocmai venise.

A durat drumul ăla mai mult decât facerea lumii și dispariția dinozaurilor la un loc. Toată viața i s-a scurs prin fața ochilor în încercarea disperată de a nu lăsa blestemata de cutie să i se prăvălească din brațe. Din când în când se mai clătina și atunci o auzea pe ea cum propune gingaș:

-Hai, lasă-mă s-o duc eu.  

Momente în care îi venea să-i rupă capul cu dinții și s-o lase sângerând în ascensor.

Până la urmă s-a milostivit Marele Manitou de el și au ajuns la destinație, biroul fetei. A lăsat porcăria de cutie pe o masă și-a plecat în viteza a patra, lasând-o să vorbească singură:

-Uite, aici lucrez eu, poți să arunci o privi… restul vorbelor s-au pierdut în norul de praf pe care îl lăsa în urmă demarajul prietenului I.

Și cu asta, dragii mei, vă spun că s-a pus definitiv capăt așa zisei superiorități a bărbatului.

mihai_vasilescu_fata_muschi

Foto by Pinterest