De paşte am fost la Vâlcea. Băi, fraţilor, am facut o greşeală uriaşă, de începător: am plecat nemâncat la drum, doar cu o cafea baută în fugă. Când am ajuns, mi-era o foame de aş fi balotat şi pietre de râu. Prin urmare am băgat în mine de parcă venea sfărşitul lumii şi era ultima masă. Vă jur că dacă făceai linişte se auzea grăsimea cum se depune straturi, straturi.

Şi asta a fost doar la prânz. Seara, după o vizită la un prieten care stă la casă în afara oraşului, m-a luat foamea din nou. Ştii cum e, aerul curat face poftă de mâncare, nu? Şi avea ăsta un aer curat la el în curte, ozon nu altceva, de am rupt din nou masa în două.

Drept urmare, cu vreo juma’ de oră înainte de miezul nopţii am simţit cum începe să se pogoare duhu’ sfânt asupra mea. Serios, vă zic. Dar cred că a ratat aterizarea, că fraieru’ mi s-a oprit direct în vezica biliară. Băbaiatule şi atunci am perceput cu adevărat forţa nevăzută a credinţei. M-a luat o greaţă de zile mari, nu mai trăisem aşa ceva de pe vremea când puteam să mănânc un porc întreg la o masă.

Mi-am zis că ăsta e semn divin, special să mă facă să merg să „iau lumină”. Păi puteam să mă joc cu aşa ceva? O fi fost sau nu semn, dar cand am ajuns în faţa bisericii, duhu’ ăla sfânt deja făcea ravagii cu colecistul meu. Frate, îl chinuia ca în flăcările iadului, de simţeam că mai am un pic şi mă transform în gheizer uman. Cu frică de dumnezeu, după cum mă ştiţi, m-am tras lângă o tufă mai înaltă. Dacă era să borăsc, măcar să fie doar între mine şi ăl de sus toată daravela.

Fix când mă pregăteam să „erup”, lângă tufa mea se plasează o cucoană cu un plod de vreo trei anişori. Ăla mic era călare pe o tricicletă. Fie vorba între noi, pentru ce căcat ţi-ai duce copchilul la biserică, în noaptea de înviere, cu tot cu tricicletă? Sau pentru ce l-ai duce, în general? Mă rog, necunoscute sunt căile domnului. În cazul de faţă şi ale doamnei.

Cert este că ală micu’ o ardea viitor Cancellara, chiar prin faţa mea. Sleit, fără putere să vorbesc, m-am uitat cu ochi bovini la mă-sa, în timp ce-o imploram în gând să-l ia de-acolo, că mai am un pic şi îl umplu de „lavă”, exact cum a făcut Vezuviu cu ăia din Pompei. Statuie vie mi-ţi-l făceam.

No, cred că aşa de plin de concentrare şi iluminare eram, că mi-a auzit duhu’ sfânt rugămintea mută. A rupt plodul una dintre pedale, la o accelerare mai bruscă, de l-a luat mă-sa de-o aripă şi s-au cărat amăndoi de acolo. Cică să nu crezi în puterea divină.

Şi ăsta a fost doar primul miracol din sâmbăta mare (bine, pe lângă cel al învierii tâmplarului, care era inclus la pachet). Al doilea a fost că n-am borât. Am întins-o acasă şi i-am dat la cap lu’ duhul sfânt cu nişte colebil şi triferment, de dracii l-au luat. Şi ştiţi la ce concluzie neaşteptată am ajuns? Băbăiatule, fuge duhul sfânt de colebil, mai ceva ca dracu’ de tămâie.

Da’ parcă tot simţeam aşa un fel de neîmplinire spirituală. Păi ce creştin cumsecade sunt eu, dacă nu chem salvarea în noaptea de înviere. O să ard în iad, va spun.

mihai_vasilescu_greata

 

sursa foto