Zilele trecute, mă plimbam pe stradă, când am dat cu pleoapa peste afişul de mai jos. Trec peste faptul că, de obicei, posterele lipite pe transformatoare de curent ale enel-ului au impact zero asupra mea şi mă opresc să-mi arunc un ochi şi să imortalizez momentul.

mihai_vasilescu_straini_noapte

Să fim bine înţeleşi, nu am nimic cu Maestrul Piersic sau cu Medeea Marinescu. Păi „Maria Mirabela” a fost primul film din viaţa mea la care am avut voie să mă duc singur. Bine, că eu am luat-o ad literam si m-am dus chiar singur cuc, de n-am avut cu cine să mă hlizesc în sală, asta-i altă chestie.

Iar pe Nea Florin puteam să-l urmăresc ore în şir la tvr, imediat după revoluţie, cand eu trăiam cu senzaţia că era invitat permanent. Plus că ani de zile am încercat să scuip samânţa dă floare ca el. Deci nu pot fi acuzat de rele intenţii la adresa protagoniştilor.

Aşadar, fără vreo legatură cu distribuţia, chiar aş vrea să înţeleg şi eu cum devine treaba cu „la cererea publicului”. Pentru că, să mor dacă pricep care e circuitul. Deci cum se petrece? Se strange „publicul spectator” în faţă la Teatrul Naţional şi-şi formulează cererile zgomotos?

Sună pe fix la casierie?

-Doamnă, să faceţi bine să puneţi spectacolu’ ăla cu Piersic şi de la ora cinci, că pe seară mai am şi altă treabă.

-Ştiţi noi nu…

-Niciun „ştiţi”, le ziceţi că am sunat io…

Aşa? Sau îl sună lumea direct pe Caramitru?

-Alo, nea Ioane, băgaţi mă frate şi de la ora şaptişpe spectacolu’ cu Nea Florin. E soacră-mea în Bucureşti şi vrea să-l vadă si ea pe Mărgelatu în carne şi oase.

-Bună ziua, cu cine…

-Lasă mă, Ioane, nu te mai da mare că ai ajuns ditamai directoru’ şi fă ce te rog, că de-aia am sunat. Dacă nu, s-o ţii tu pe soacră-mea două zile.

Eu cam astea cred că sunt modalităţile prin care ar putea cere „publicul spectator” ora la care să se joace. Serios. Altele nu m-a dus capul să imaginez. Nu de alta, dar pe căile specifice secolului în care trăim, nu prea văd să ai cum. Dacă vrei s-o contactezi pe tipa care se ocupă de maketing, trebuie să ai  memorie de elefant. Are cea mai lungă adresă de email pe care am văzut-o în viaţa mea.  Pe pagina de Facebook nu am văzut să fi cerut nimeni aşa ceva, iar pe site nu există formular de „Contact”.

Frate, n-am să înţeleg niciodată de ce în Romănia lumea o dă pe după gard. Nimeni nu este dispus să-şi asume nimic. Şi atunci iese căte o chestie din asta cu „la cererea curului”, pentru că atât a putut să-şi stoarcă de sub frunte „creativa” de la marketing.

Fă, să ştii că nu este nicio ruşine dacă s-a ajuns la concluzia ca un spectacol suplimentar ar aduce încasări in plus Teatrului. E chiar foarte bine. De-asta vindeţi bilete şi de-asta existaţi. Aşa că nu era nevoie să bagi tâmpenia asta cu „la cererea publicului”. Puteai să găseşti doar o metodă mişto prin care să anunţi asta şi atât, fără justificări stupide. Dă-o în căcat de treabă, că numai în anii ’80-’90 mai auzeam asta, pe litoral, când îşi promovau ăia prin megafoane şuşele spectacolele făcute „la cererea publicului spectator”.

Ah, încă ceva. Poate faci cumva şi-ţi schimbi adresa de mail. Ar trebui să fie interzis prin lege ca un om de marketing să aibă voie cu aşa ceva: [email protected]. (serios, gmail?). În Evul Mediu te-ar fi ars pe rug pentru mai putin de atât. Dă-o-n morţii ei de şmecherie!