A se citi cu „h” mut, adică: „lo obbit”. Exact asta a fost replica unui amic italian atunci cand, la cinematograf fiind, nevasta-sa l-a rugat sa intre la „The Hobbit”, in loc de comedia pe care voia s-o vada omul. Si cred ca intrebarea rezuma exact ceea ce simt si eu acum, dupa ce am reusit sa vad si ultima parte a trilogiei: mai lasati-ne dracului cu Hobbit-ul vostru, ca ne-a ajuns!

Pe primul l-am vazut pentru ca parea ceva deosebit. Părea. Pe al doilea, pentru ca era continuarea. Din nou am pierdut vremea. Ei, numai bine ca tocmai ce a venit si al treilea. Cel mai prost de pana acum. Si mi-am dat seama ca n-a fost rea deloc ideea producatorilor sa lanseze fiecare parte la un an distanta de precedenta. Era timp suficient sa uiti cat de tare te-ai plictisit in sala si sa cazi din nou in capcana banilor aruncati pe bilet.

Sper ca tineti minte cum se terminase partea a doua, cu Dragonul care plecase plin de draci sa distruga satul ala. In tot anul care a trecut, din cand in cand imi mai aduceam aminte aminte de chestia asta si imi frecam mainile cand ma gandeam ce mai batalie o sa fie. A fost un cacat. Mi ti l-au rezolvat pe nen-tu Smaug in trei minute si jumatate. Curat „desolation”. Nici nu incepusem cutia de pop-corn si marele dragon zacea intr-o balta de sange. Serios? Pai inseamna ca pe fraier il bateau si baietii din Ferentari cu o ranga peste gura, de nu mai scotea el flacari niciodata. Buuun, deci filmul abia incepuse si balaurul cel trist a mierlit-o. Pai si eu ce mai faceam inca doua ore si jumatate???

Pana la urma m-am descurcat si mi-am gasit de lucru. In primul rand am dat o fuga si am luat si niste nachos. Cu sos de branza. Foarte buni, va zic. Stropiti din belsug cu sprite, ca sa alunece. Dupa care, cand s-au terminat haleala si bautura, m-am pus frumusel pe-o parte si am tras un pui de somn. N-am dormit mult, ca era pozitia incomoda, dar sfertul ala de ora m-a pus pe picioare. Nu mai incercasem pana acum senzatia asta, sa adormi in sala de cinema. Este cu adevarat revigorant. Mai ales cand dormi pe banii tai.

Una peste alta, dupa somnic am avut alt tonus si m-am amuzat cum se cuvine de inspiratia scenaristilor, care i-au dat un nume profund sexi si incitant celei mai bune pizde din film (bine, cred ca era si singura): Tauriel. Pacat, mare pacat, ca n-au mers pana la capat cu parodia. Pe stilul ăsta trebuiau sa-l numeasca mai inspirat si pe ala uratul, conducatorul orcilor, cel mai luptător smecher. Puteau sa-i  zica Floricel. Sau Titi. Ori ceva pe acolo. Macar era treaba ca lumea.

V-as mai povesti din film, dar jur ca nu mai am ce. A fost o labareala de aproape doua ore jumtate, pe care v-o recomand pentru zilele cand nu mai exista nimic altceva de facut pe lumea asta. Dar nimic. Sa cosi doi nasturi sau sa privesti in gol la tavan, pot fi activitati mult mai placute si recreative. Sa nu ziceti ca nu v-am spus.

In rest, sa auzim de bine si sa ne rugam ca „trilogie” sa insemne ceea ce cred eu ca inseamna. Si anume ca ăsta a fost ultimul si ne mai lasa in pace cu Hobbit-ul lor. Nu de alta, dar parca vad ca pana la anul uit ce-am pătit si iar dau banii pe bilet.

mihai_vasilescu_hobbit

sursa foto

P.S. Ăştia de prin film se cam îmbolnaveau de „boala dragonului”. Simptomatica era clara: daca stateai pe un munte de aur, nu mai aveai chef sa-l imparti cu nimeni, l-ai fi pastrat pe tot pentru tine. Pe bune? Pai sa faca un drum in România, ca sa vada cati „bolnavi” d-astia avem noi pe aici. Numai ca la noi se cheama  „parlamentari”, „regi ai asfaltului” sau „baroni locali”. Si toti par sanatosi tun.